Zilele trecute, am făcut o observație care, la prima vedere, nu are nicio însemnătate, dar în adânc dezvăluie sensuri importante. Despre ce este vorba? Cele două piese de teatru de la care, putem spune, pleacă teatrul absurdului, au fost publicate și reprezentate la începutul anilor cincizeci, în cea mai dură fază a Războiului Rece, când lumea se afla pe marginea prăpastiei și nimic nu părea să salveze situația de la o nouă conflagrație mondială. La noi era în plină desfășurare experimentul Pitești, cu toate ororile sale de neimaginat. Care sunt cele două piese? Cântăreața cheală și Așteptându-l pe Godot. Sunt piese de teatru deplin clasicizate, fără de care nu poți să înțelegi evoluția artei dramatice și, în același timp, chiar problema limbajului. Cum se poate acesta degrada? De ce oamenii nu mai sunt în stare să-l utilizeze? Care sunt limitele comunicării? Oare din terapie comunicarea a ajuns un coșmar? Sunt multe întrebări de acest fel pe care nu avem cum să le ocolim, dar ceea ce mi se pare cel mai important e faptul că piesele respective au fost gândite, scrise și puse în scenă într-una din cele mai întunecate epoci ale istoriei contemporane, Și nu e nici pe departe vorba de o simplă coincidență…
Se spune că de la un anumit nivel în sus nici nu mai sunt coincidențe. Ele aparțin unui registru al semnificațiilor. Au părăsit astfel planul agnostic și au intrat într-o zonă a cunoașterii. Evident, nu mai avem de-a face cu o cunoaștere strict rațională, ci cu una intuitivă, prin care ni se dezvăluie adevăruri până atunci bine ascunse. Așa se întâmplă și în cazul de față. Teatrul absurd nu a venit pe lume într-o perioadă a liniștii și limpezimii, ci într-una a atrocităților dezlănțuite. De aceea s-a și numit absurd, fiindcă, potrivit dicționarului explicativ, e absurd ceva care depășește capacitățile noastre de înțelegere și ne aruncă în fața unor situații care ne lasă fără glas. După reprezentările celor două piese amintite, mulți au fost aceia care au ieșit din sală complet derutați, năuci, poate chiar făcându-și cruce. Întrebați de ce sunt în halul acesta, ar fi dat cel mai simplu și convingător răspuns: Nu am înțeles nimic. Cântăreața cheală a fost pusă prima în scenă, în 1950, pe atunci izbucnea războiul Coreei, iar Godot, în februarie 1953, când Stalin mai avea doar o lună de trăit, iar undeva, în răsăritul Europei, într-un penitenciar clădit de austro-ungari, se stingea, la 80 de ani, politicianul român Iuliu Maniu. Aceste două piese chiar au fost făcute pentru a ne arunca, cum se spune, în beznă. Mintea omului obișnuit nu le poate descifra. Dar dacă pe atunci opinia publică ar fi aflat despre Pitești, ce reacție ar fi avut? Oamenii ar fi spus în culmea indignării: Așa ceva nu e posibil, și, desigur, s-ar fi închinat. Bunăoară, burghezii onești germani, aduși în 1945 de americani pentru a vedea lagărul de la Buchenwald și a pricepe de ce au fost în stare conducătorii lor naziști, au înlemnit. Nici lor nu le venea să creadă. Eu, când am aflat în 1976, de la „Povestea vorbei” a lui Ierunca, despre același Pitești, am avut aceeași reacție…
Teatrul absurd intră, așadar, în această schemă. Este ceva care se opune sensului obișnuit, discursului coerent, este ceva care, cum zice Hamlet, a ieșit din țâțâni. „The world is out of joint…“ spune nefericitul prinț al Danemarcei, vorbe profetice fiindcă de atunci, din secolul XVI, și până în prezent, balamalele lumii sunt tot mai putrede. Mai este atunci vorba de o simplă coincidență? Imposibil. Între planul imaginației și cel al realității există interferențe care, încă o dată spun, ne amuțesc. Dacă scriu ceva, indiferent de valoarea sa, nu fac aceasta la întâmplare, ci fiindcă în întreaga ambianță a lumii circulă niște curenți care, pe de o parte, stimulează istoria mare, pe de alta, agită și materia creierului meu. Acestea merg împreună. Teatrul lui Beckett și Ionesco nu reprezintă o fugă din fața realității și refugiul în zone absconse, ci dimpotrivă, o ripostă pe măsură, dată acelor vremuri sinistre. Avem o literatură perfect încifrată, dar câtuși de puțin gratuită. Nu există pic de aleatoriu. Replicile absurde, până la a fi stupide, pe care le întâlnim în cuprinsul respectivelor piese și în fața cărora ridicăm dezarmați din umeri, corespund în abis celor petrecute în pușcăriile de exterminare, care, la rândul lor, sunt de neînțeles pentru mintea și inima omului. Ca să ÎNȚELEGI acele crime trebuie să fii dezaxat, după cum tot ca să înțelegi teatrul absurdului trebuie să ai o scăpărare intuitivă care rupe tiparele de până atunci. Iată de ce mă încăpățânez să cred că cele două fenomene sunt inseparabile și, de fapt, ne conving că universul este un mare întreg pe care nu-l putem tăia în felii.
Pe măsură ce timpul a trecut, nici teatrul absurdului nu a mai oferit șocul de la început. S-a manierizat, s-a postmodernizat, se poate spune că a ajuns așa deoarece nu a mai fost în stare să riposteze. Sau poate lumea a ajuns mai blândă și, în condițiile acestea, și creațiile și-au pierdut o parte din vigoare. De aceea, mi-e tot mai greu să-i înțeleg pe autorii care produc texte cu o lejeritate aproape ofensatoare. Habar nu au ce e în jurul lor, cât de întinși sunt nervii lumii, ce resorturi stau să plesnească, dar ei produc în neștire și culeg, tot în neștire, laude. Ei nu vor ajunge niciodată în pragul tăcerii. Nu vor simți atingerea incomunicabilului. Cum spunea un mare filosof, mai bine să fiu neînțeles decât înțeles. Firește, ceea ce e prea lesne înțeles împinge produsul respectiv spre banalizare. Dar neînțelesul suprem este ca o martirizare. Ironia face ca autorii amintiți, de-a lungul timpului, să se fi bucurat de mari onoruri. Nu au fost deloc marginalizați, dimpotrivă, dar nu știu dacă în felul acesta istoria i-a răsplătit sau, dimpotrivă, și-a bătut joc de ei…