Aproape 90 de corespondenți ai poetului Miron Radu Paraschivescu sunt selectați în viitorul volum ce va apărea în cursul acestui an în ediția Casei de Cultură „I.L. Caragiale“ din Ploiești, sub îngrijirea dnei profesoare Petruța Stan, deținătoare a unei importante arhive MRP; sunt nume importante ale literaturii române – și ale culturii române, în general, în special din a doua jumătate a secolului trecut, care au găsit în poetul stabilit la Vălenii de Munte interlocutorul ideal, alcătuind o corespondență care, în proporție covârșitoare, nu a mai fost publicată. Între personajele corespondenței se remarcă Lena, ultima soție a lui Miron Radu Paraschivescu, și Mitică sau Dumitru, fiul de câțiva ani al scriitorului, cărora corespondenții li se adresează adesea.
Ion Caraion
În arhiva MRP există două scrisori de la Ion Caraion (1923-1986), din anii 1960; cei doi poeți s-au cunoscut în redacția ziarului „Timpul“ din vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, când MRP realiza pagina de cultură; anii de închisoare ai lui Caraion și-au spus cuvântul în distanțarea dintre cei doi, pe când MRP era un poet format în arealul interbelic, apreciat de vulgata proletcultistă. Jurnalul lui Caraion din 1980 descrie cu suficientă părtinire atmosfera din redacție – unde a debutat și Marin Preda.
1.
21 decembrie 1965 (data poștei)
Ție, soției tale și copilului tău, toată dragostea și neterminata ei menire, din parte-mi.
Ion Caraion
2.
București, 3 octombrie 1966
Dragă Miron,
Fiindcă ți-am scris (negru pe alb) de așa puține ori de cînd ne cunoaștem, căci imaginar ți-am trimis pe nori și pe Soare sumedenie de epistole neajunse – firește – niciodată la tine; de aceea poate că rîndurile acestea fără pricină aparentă te-ar putea deopotrivă face întrebător (deoarece nu te așteptai la ele) și mira (că sunt așa de puține). Ție ți-aș putea expedia zilnic zeci de pagini și ți-aș putea spune puzderie de înțelesuri și de neînțelesuri. Dacă totuși n-o fac, e pentru că mă nutrește o convingere: noi ne știm văzîndu-ne rar, noi ne cunoaștem întîlnindu-ne la depărtări, noi n-avem nevoie de epidemii de cuvinte ca să ne fim aproape. Cel puțin așa cred, așa simt eu.
Miroane, țin la fidelitatea arătată de tine mereu tînărului necunoscut, căruia într-un tumult de ani i-ai sporit numărul, chipurile, oastea. Tu ai dat literaturii primilor pași o oaste de temerari și după ce fiecare din ei a devenit cîte altceva, ce puțini au fost aceia care au înțeles să facă și ei cu alții ceea ce se făcuse cu dînșii!
Dar ce importanță are? Pentru asta n-ai încetat să crezi, nici să fii izvor mai departe.
Cea mai amețitoare și tragică bucurie a mea a fost creația sau iluzia inocentă că, uneori, mi-a izbutit ceva frumos. Dar imediat după ea, n-am simțit împlinire mai înaltă decît aceea de a lua un braț începător și de a intra cu el în hora himerelor pe care o jucăm noi, arătîndu-i că are dreptul să fie acolo și că, în ciuda stîngăciei primilor pași, jocul se învață și merită să fie cunoscut. Pe tine te iubesc, fiindcă intri cu tinerii aceștia în vîltoare. În sîngele întrebărilor, al răspunderii, în poteci, zboruri și imensități.
Nu te lua după gargariselile și excesele de inurbanitate ale unor inși care în locul torturii unei convingeri așează cîte o dîmbovițenească scuipătoare. Deși atîția nu cred în nimic, ei nici măcar cinici nu știu să fie. Seamănă cu ce lasă din ei. Aș vrea să nu te doară coaliția mediocrității acesteia sufletești. Tu ceea ce faci – faci bine.
Și înainte de a te săruta încheind, îți mai spun ceva: dacă vreodată ai să reușești (cum, dealtminteri, s-ar cădea) să scoți o „Povestea vorbei“ a ta, aibi încredere în singuratecul acestor rînduri. Voi fi lîngă tine. Cu tine. Fără discuție.
Cu mult drag,
Ion Caraion
Matei Călinescu
Singura scrisoare de la Matei Călinescu (1934-2009) din arhivă probează o serie de legături strânse, fiind expediată dintr-un voiaj de formare universitară a criticului Matei Călinescu, înregistrând ecouri ale lui mai 1968.
27 iulie 1968
Iubite domnule Miron,
Sunt convins că Anglia (care și peisagistic vorbind e o țară frumoasă și puțin desuetă, – căci seamănă izbitor cu picturile lui Constable) v-ar plăcea la fel de mult ca și mie: pentru că aici – spre deosebire de Franța interogativă, dialectică și în ultimă instanță amețitor de verbală – libertatea spiritului se transformă pe nesimțite într-un cadru al fanteziei. Nimic mai fals decît prejudecata curentă că englezii ar fi reticenți și banali; îi găsesc, dimpotrivă, deschiși și ciudați; și însăși banalitatea se construiește aici în contrariul ei, ținînd în mare măsură de „originalitate“, spirit inventiv și imaginativ, dar mai ales de un profund simț al umorului. Astfel încît s-ar putea spune că banalitatea (chiar în formele ei cele mai elementare, cum ar fi interminabilele discuții despre vreme) este unul dintre produsele cele mai subtile ale umorului englez, una dintre formele lui de manifestare. În definitiv, nu-i o pură întîmplare faptul că însăși ideea de „originalitate“ (iertați-mi această precizare prea pedantă) s-a născut în această insulă pluvioasă. Confirmarea imediată ți-o oferă strada – una dintre realitățile cele mai poetice, cum foarte bine știți: mult mai plină de fantezie la Londra decît la Paris. Din păcate, n-am prea avut timp să „studiez“ strada pariziană și pe cea londoneză, obligat fiind (moralmente) să mă cufund în aride lecturi la Bibliothèque Nationale și la British Museum: oricît aș regreta, sunt un „universitar“, chiar dacă penitent (pe linia aceasta îmi găsesc corespondențe și afinități cu vechiul dumneavoastră prieten londonez, care vă trimite și el cîteva rînduri în același plic).
M-a bucurat foarte mult vestea că de-aci încolo cenaclul tinerilor scriitori va fi prezidat de dvs.; de asemenea, faptul că v-ați ales un secretar perpetuu plin de energie anticonformistă (à propos, nu m-am putut împiedeca să remarc asemănarea lui cu faimosul Cohn-Bendit pe care l-am văzut la televiziunea engleză într-o foarte interesantă emisiune despre rebeli).
După atîtea luni de cînd sunt plecat mi s-a făcut, firește, dor de țară; un dor plin de imagini, între care revine și aceea a Vălenilor, a Teleajenului, a suavelor „gitanillas“. Îmi promit ca de îndată ce ne întoarcem (adică pe la sfîrșitul lui august) să vă facem o vizită la „conac“ și să stăm la lungi taclale. Pînă atunci, Uca o sărută pe doamna Lena și pe Mitia (care am auzit că n-a izbutit s-o seducă pe Irinuca noastră); vă sărutăm și pe dumneavoastră cu multă dragoste,
Matei Călinescu
Constantin Ţoiu
Cele trei mesaje de la prozatorul Constantin Țoiu (1923-2021) adresate lui MRP dovedesc o relație strînsă, locuința de la Văleni a poetului fiind un adevărat nex cultural pentru diferite generații.
1.
București 30 august 1963
Dragă Miron, dragă Lena,
Sînt în București de trei zile și am impresia că m-am întors de pe o insulă de travaux forcés, că au trecut de atunci ani și nu mai știu ce să fac cu libertatea. Chirpici nu mai car, sisifica stîncă de pe Teleajen nu mă mai preocupă, nu mai încalec – Hermes – bicicleta după cumpărături, nu mai leg spaliere, nu mai execut, într-un cuvînt – toate acele pasionante operații bucolice care făceau farmecul rigurosului vostru rai colonialist… Nu mai găsesc aici nici acele dificultăți economice de aprovizionare ce dădeau bunurilor o valoare încorporată, nu mai am emoția așteptării acelor corăbii rare cu pîine, roșii, brînză, pepeni, sosite în portul insulei din an în paște. Prima zi am continuat să mă uit, pozitiv, pe stradă, în plasele oamenilor, pe urmă m-am deprins din nou să privesc cerul, dar, curios, și cerul mi se pare acum un fel de plasă, o coșniță, îmi dă un sentiment de piață. Aici, în Buc[urești] am regăsit plictiseala îndestulării indiferente. Numai amici ca voi, nu. Experiența de la Văleni m-a învățat că adevărații prieteni trebu(i)e să știe „să determine și să constrîngă“. Asta ține de pasiune. Altfel, am trece unii pe lîngă alții – amabili și antiseptici.
Veți înțelege deci dorul, nostalgia mea după insula rigorii, – pierdută. Cînd mă scol dimineața, tresar, activ, și primul meu gînd e: prunele! Ce facem cu prunele? A început culesul și nu mă aflu la fața locului. Ce ne facem cu căzătura? O facem țuică, borhot? I-o vindem iar domnului Mică? Atenție, atenție mare că acest domn Mică…
Ce ritm, ce viață plină, trepidantă! Un gînd îmi tot dă tîrcoale să ies din Uniunea Scriitorilor și să mă angajez în livada voastră muncitor manual, umil constructor al marelui far(a)on,
Vă sărut pe amîndoi,
Costi
P.S. Multe și călduroase salutări tovarășului Gogu Rădulescu, căruia îi port o stimă deosebită; sărutări de mîini doamnei, succes la roman, sincere urări de bine,
Costi
2.
[septembrie 1963]
Ieri am fost la editură, la Șora ca să mă interesez de carte. Șora ar fi vrut să vină astăzi cu mașina să-ți aducă el personal colile – bunul de difuzare adică (dar colile sunt gata abea mîine și, în ultimă instanță îți comunic vestea aceasta (la orele două). Am fost pe la editură azi la unu, a doua oară, Șora se afla într-o ședință, l-am scos din sală un minut și mi-a precizat că semnalul adică volumul gata legat îl va avea marți. Îi mai dau acum un telefon la editură, poate că a ieșit din ședință, ca să-ți scrie o scrisoare cu lămuriri suplimentare. Trimis șoferul s-o ia din drum. În orice caz, totul e în regulă. Marți mă voi duce din nou la Șora să-ți expediez prin poștă cartea.
Costi
3.
[nedatat]
Dragă Miron,
Aseară am trecut pe la Alioșa care mi-a spus că toate camerele au fost ocupate. Doamna [cuvânt ilizibil] nu venise încă de la Constanța. I-am văzut cu ochii mei pe noii locatari, o liotă de sași, mi se pare, spălîndu-se pe dinți și pe picioare. Frumoasa ta sală, în care am fi tras memorabile chefuri, devenise un refectoriu de internat.
Îmi pare foarte rău că trebu(i)e să-ți dau vestea aceasta,
Cu bine,
Costi
Trecem pe la Vamă mîine.
Dosar de Petruța Stan (stabilirea textului) și Dan Gulea (prezentare și note)