Proză de
1987. În România era frig, foame și frică; erau lipsuri, era multă nemulțumire și nesiguranță, eram obosiți, lipsiți de perspective. Lumea căuta variante disperate să fugă din țară. Ligia, fata din vecini, s-a măritat cu un tip cu 20 de ani mai în vârstă, care câștigase loteria vizelor, va ieși în America, va pleca și ea, nu mai vorbea decât despre viața de dincolo, spre disperarea lui tanti Veta, care plângea toată ziua că fata ei s-a încurcat cu bărbatul acela divorțat și cu băieți mari, aproape de vârsta lui Liji, că acum s-au luat cu acte, că va pleca și n-o va mai vedea. Îmi număram prietenii plecați, unii treceau granița riscând, auzeai după o vreme vești prin terțe persoane, alții alegeau Ungaria sau Iugoslavia ca țări-tampon pentru plecare. În anul acela a plecat și prietenul meu, primul băiat de care m-am îndrăgostit: Hanna, nu putem trăi aici, vom găsi o cale să plecăm, ai încredere, vreau să fim împreună, vom fi împreună dincolo, avem meserii bune și căutate. Lazăr era doctor, eu, asistentă, pe vremea aceea. Lucram în aceeași clinică, la dializă. Dădusem examen la medicină în anul plecării Ilonei, dar era o concurență acerbă, n-am intrat din prima, oricum, nu prea îmi doream să fiu medic. Aveam 19 ani. Și nu voiam să plec din țară, chiar nu voiam. Poate ar fi mai bine să ne despărțim, mă gândeam, mi-era frică să mă leg prea tare de el dacă avea gânduri de dus. Da, te iubesc, știu că și tu mă iubești, dar poate n-ajunge, din moment ce tu vrei să pleci, iar eu vreau să rămân. Nu s-a dat bătut, nici nu m-a luat în serios, știa că am două surori plecate, iar Timotei e pe picior de ieșire. De ce să nu vreau și eu? Dar în sinea mea am hotărât că e gata, am pus punct relației.
Fusese o iarnă lungă și grea. Diminețile în stația de autobuz, înghețai până ți se învinețeau buzele, așteptând să urci într-o aglomerare în care erai strivit între alte trupuri. Purtam câte două perechi de pantaloni, cizmele îmblănite primite de la Ilona, aveam cojocel călduros cu glugă și blăniță, m-a salvat adesea în zilele geroase. La clinică purtam cizme albe în loc de papuci de clinică, era frig în secție, purtam halat de molton peste halatele albe, aveam noroc că, după ce porneam aparatele de dializă, motoarele lor încălzeau saloanele și după o vreme era chiar plăcut, fetele din celelalte secții veneau la noi să se încălzească. Eram apăsată și îngândurată. Trebuia să renunț la îndrăgostire. Nu mi se potrivea tristețea, eram fata care aducea buna dispoziție în secție, pacienții mă voiau prin preajmă, la fel colegii, dar acum mă apăsa cumplit că plecările din țară te pot rupe sufletește. Ești tot melancolică și pe gânduri, Hanna, observa câte unul. Zâmbeam. Dar nu din suflet, ci doar cu gura, ochii rămâneau triști. Gata, Lazăr, i-am zis într-o zi, nu-mi place tergiversarea asta. Tu cauți variante de plecare, eu caut variante de despărțire. Nu mai vreau să ne întâlnim. Și nu m-am mai dus la întâlniri, chiar dacă aveam deja bilete la teatru, la concerte, mă gândeam cum să-i înapoiez cărțile împrumutate…
Apoi a venit brusc primăvara. S-a încălzit de la o săptămână la alta, o lumină roz a umplut orașul, străzile pline de praf, cu asfaltul și mai spart după înghețurile iernii trecute, erau pline de gropi, trotuarele la fel, dar florile din grădini se revărsau cu nerușinare. Era într-o vineri dimineața. Simțeam o sfârșeală de abia mă țineam pe picioare. E astenia de primăvară, îmi spune o colegă, a început devreme pentru că a venit prea brusc căldura. Poate ai dreptate, dar nu e doar blegeala asta ce mă face neputincioasă, simt un rău ce urcă dinspre stomac, cu greață, n-am putut mânca nimic azi, uite, arăt eu spre cutia de Ness – cadou de la careva pacient – nici cafeaua nu-mi cade bine și știi ce mult îmi place Ness-ul. Am o bănuială, ia-mi niște sânge, să trimit la laborator, să văd cum e cu bilirubina și transaminazele. Știi că azi sunt fix trei săptămâni de când a fost incidentul cu fistula spartă a lui Gelu? Doamne ferește, ai dreptate, doar n-ai făcut hepatită. Apare și Pianke, soră-mea, în oficiul asistentelor, tocmai când îmi suflecam mâneca pentru recoltarea analizelor. Ce e cu tine? Mi-am amintit brusc de Gelu și de hepatita lui, îi zic, a trecut perioada de incubare, mă simt nașpa de tot, măcar să elimin o treabă. Pianke mi se uită în ochi, trăgând în jos cu degetele pleoapa inferioară: nu ai ochii galbeni, să sperăm că nu e nimic. Duc borcănelele cu sângele meu la laborator. E pentru tine?, o să fie gata rezultatele azi, îmi spune biologa, iar în timp ce urc cu efort etajul, mă opresc surprinsă de evidență; apăru ca un răspuns pe care trupul l-a dat minții, o voce fără cuvinte, tradusă de creier, a sunat așa: am hepatită. Nici nu mai este nevoie de rezultatul de laborator, e cert, am boala, s-a insinuat în mine, o simt – corp străin în organism.
Cu trei săptămâni în urmă, tot într-o vineri, Gelu, unul dintre pacienți, a venit cu un nou tip de leucoplast, că, pe bune, leucoplastul a făcut tot pocinogul. Gelu lucrează ca merceolog, nevastă-sa e șefă la Complexul H din Mănăștur. E mare lucru să fii șef pe acolo, e punctul de unde se aprovizionează toți securiștii și milițienii de la un grad în sus, căci în alimentara aceea se găsește tot ce vrei în fiecare zi, dar omul de rând nu poate intra nici pe ușă. Pilele funcționează și acolo, bineînțeles, așa că uneori mai ajunge și la noi în secție câte ceva, cel mai mult se aprovizionează etajul trei, cabinetul profesorului, acolo se deșartă portbagajul plin al lui Gelu. În definitiv, profesorul i-a salvat viața, l-a băgat la tratament pe dializă, altfel murea. Avem în secție un număr relativ redus de pacienți, nu sunt materiale și aparate la discreție, sunt tot mai greu de procurat, dar după ce a intrat un pacient pe dializă, nu-l mai poți scoate din sistem, că l-ai omorî într-o săptămână. Ei își aduc materiale pe care noi nu le puteam asigura, printre care și banalul leucoplast. Vinerea aceea a apărut Gelu cu un nou tip de leucoplast, procurat de undeva din străinătate: are un lipici delicat, nu smulge tot părul când mi-l scoți de pe braț, omul era tare hirsut. După vreo oră de dializă, la căldură, lipiciul a cedat, benzile s-au dezlipit și acul a ieșit din fistula arterio-venoasă. Presiunea fiind foarte mare în fistulă, sângele împroșca peste tot, a umplut patul, peretele. Aparatul de dializă, de vechi ce era, avea senzori nefuncționali, nu și-a oprit motorul din lipsă de semnalizare. În astfel de cazuri, reacția promptă a personalului este absolut necesară, vitală. Eram prin prejmă, am sărit repede să opresc aparatul, să prind cu o pensă furtunașul din care curgea sânge și să apăs orificiul pe braț, acolo unde împroșca sângele. Cu un tampon, atât aveam. Nu, sigur că n-aveam mănuși. Nu doar că nu era timp de ele, dar nu se găseau în toată secția, nu se găseau decât la sala de operație. M-am umplut de sângele lui Gelu pe mâini ca la abator. Dar am oprit hemoragia, am șters și curățat în jur, i-am înțepat antebrațul cu un nou ac-fistulină, a pierdut puțin sânge, i-am pus o transfuzie să completăm. Da, mi-am amintit imediat că are antigen pozitiv de hepatită și nu-i bine să intru în contact direct cu sângele lui, însă în caz de urgență, salvezi viața, apoi vezi tu cum va fi, dar eu aveam manichiura proaspăt făcută, pielițele tăiate, poartă deschisă în organism.
Urcând scările de la laborator, corpul meu tocmai anunțase creierul că are hepatită, nici nu mai contează rezultatele. Apoi, deoarece nu-i plăcea informația, mintea a început să caute contraargumente: n-am ochi galbeni, uite, am putut mânca un sandviș și mi-e mai bine, greața a trecut, nu mai sunt așa slăbită, poate e totuși astenie. De ce nu voiam un răspuns pozitiv? Pentru că în după-masa aceea aveam bilet de tren spre Oradea. Călătoream deseori prin țară, dar Oradea n-am mai văzut-o. Urma ca sâmbătă să particip la un program muzical-poetic, cu tinerii din biserica noastră din Cluj reuniți cu cei din Oradea și din împrejurimi, inclusiv Arad. Va fi lume multă, zeci de tineri și adulți, la reuniunea principală vor fi sute de participanți, iar eu voi recita din poemele mele. Nu pot pierde asta, nici vorbă. Așa că, după serviciu, ață acasă, cu bagajul făcut din timp, direcția gară, mă așteptau prietenii, mergeam cu toată gașca.
Când am coborât în gară la Oradea, am văzut cum un alt tren tocmai trecea pe linia de alături, iar lumea sare țipând într-o parte. După plecarea ultimului vagon, am înțeles de ce. Un tânăr s-a aruncat pe șine sub tren, a fost atât de neașteptat, încât nimeni n-a apucat să reacționeze. Acum a mai rămas din el un cap prins de un trup mărunt din carne zdrențuită, o mână de om ferfenițit. Oricât de obișnuită eram cu sângele și priveliștea morții, am simțit brusc cum urcă greața, cum mi se strânge stomacul în gât. M-am întors ca să nu vomez: nu, nu vă duceți, mi-am oprit prietenele, nu merită, doi băieți dintre studenții de la medicină s-au dus să vadă, ei oricum au avut cursuri la medicină legală, au făcut autopsii. Treaba lor. Dar nu era de bine, greața de dimineață mi-a revenit și nu mai reușeam să scap de ea.
Sâmbătă am recitat, am fost lăudată – îmi plăceau aprecierile pentru creațiile mele – apoi, la prietenii la care am fost găzduită, am mâncat niște sarmale delicioase cu smântână multă, ca-n Ardeal, am mâncat și o felie uriașă de tort, apoi am vomat totul în veceu, ascunsă de ochii gazdelor. Abia mă țineam pe picioare. În oglinda din baie am descoperit că mi s-au îngălbenit ochii, toată seara mi-am ținut ochii plecați ca să nu mi-i vadă careva. A doua zi s-a organizat scăldatul la Felix, apă fierbinte, un soare strălucitor… Dar eu n-am putut merge la Felix, oricât mi-aș fi dorit, voința mea nu mai era de ajuns. A doua zi aveam nu doar ochii, ci și pielea galbenă, urina era maro-roșie. Nu te gândești că îmbolnăvești pe cineva, știi că hepatita e molipsitoare? mă întrebă studentul la medicină, ești cam iresponsabilă să stai între oameni. Stai liniștit, nu e hepatită virală, nu se ia decât prin sânge, știu exact când și de la cine am contractat-o.
În timpul acesta, doctorul Pațiu de la noi de la clinică, verificând condica de analize de la laborator, descoperi rezultatele mele. Alarmat, coborî în secție să mă caute. Nu e de serviciu, i-au spus colegele, dați-i telefon să se interneze de urgență, porunci el, are transaminazele mari până la cer, e urgent; până luni dimineața n-avem ce face, veni răspunsul.
Luni dimineața, m-am dus direct la Clinica de Infecțioase cu bagaj de internare. Primul care a venit să mă vadă a fost Lazăr. M-a ținut de mână ore în șir, n-am mai vorbit de despărțire. Deși clinica era în vârful dealului, m-a vizitat în fiecare zi timp de trei săptămâni cât am stat internată. La externare m-a dus acasă cu mașina părinților lui și a continuat să mă viziteze acasă, m-am recuperat greu, am stat două luni acasă. După mine, pe rând, patru colege au făcut hepatită, anul următor a făcut și Pianke. Nu se poate face dializă la pacienți fără mănuși, prea mulți au antigen pozitiv de hepatită, ne îmbolnăvim personalul, ne lamentam noi în dreapta și în stânga. Era un grav semnal de alarmă. O vreme ni s-au adus și nouă mănuși, dar nu destule, le tot sterilizam și reutilizam până când cauciucul se deforma și se rupea. N-a durat mult, am rămas iarăși fără mănuși. Și mi-am promis că voi pleca de acolo imediat ce voi găsi o portiță, deși îți trebuiau pile mari ca să-ți poți schimba locul de muncă și repartiția primită. Voi pleca din clinică, dar nu și din țară.
M-am făcut bine după hepatită abia în vară. Lazăr mi-a spus că toată familia lui a primit viză pentru Germania Federală, patru persoane, da, deoarece ei mergeau din doi în doi ani în Occident și s-au întors cu toții de fiecare dată, prezentau încredere: cu siguranță, părinții lui erau membri ai partidului comunist, că altfel nu puteau fi medici primari și șefi de secție. Planul lui era ca anul acesta să fugă, fără să le spună nimic părinților, bineînțeles, asta va fi o lovitură pentru ei, nu doar că nu-și vor mai vedea fiul pentru cine știe cât timp, dar li se va bloca șansa de a mai trece vreodată granița. Am apucat de mi-am sărbătorit ziua de naștere în iulie împreună cu doctorașul: am ieșit cu mașina părinților lui la Băișoara, am făcut un picnic în pădure, ar fi fost aproape frumos, dar oarecum ne-am întristat, simțeam că va fi o ruptură pe care nu o vom putea umple cu câteva scrisori care puteau fi cenzurate sau cu niște telefoane pentru care eu urma să stau la poștă cu orele, ca să mi se facă legătura trei sau cinci minute, auzind toată lumea ce vorbim dacă nimeream într-o cabină fără ușă. Ce fel de relație va fi? Cu ceva timp în urmă am vrut să ne despărțim, uite că acum ne-am legat destul de adânc, el totuși n-a renunțat la plecare. Astfel de gânduri mă încolțeau. Împlineam 20 de ani, ar fi trebuit să fie o zi de naștere frumoasă.
A doua zi, Lazăr a plecat. A ajuns în Suedia, la Lina, sora mea, care l-a ajutat cu cazarea o vreme, cu rezolvări de acte și ce mai trebuia. Ne scriam scrisori, puneam poze în plic, degeaba, nu era destul. După un an, mi-a scris o scrisoare „mai altfel”, dar nu trimisă prin poșta română, ci adusă de Timotei, în care îmi descria o cale de evadat: vom putea fi din nou împreună, spunea el, liberi în Suedia. Nu, nu mi-e frică să încerc, dar nu vreau să plec din țară. Da, știu că e greu aici, dar dincolo ce mi se dă? Libertatea de a vorbi toată viața o limbă străină, de a trăi într-un mediu străin mie? Libertatea de a-mi părăsi viața de aici ca să adopt pribegia? Libertatea de a avea belșug, dar rădăcinile tăiate? Fiind o fugară, tot închisă voi fi, numai că „dincolo“. Nu, nu vreau să plec din țară, binele de acolo nu mi se potrivește. Vreau să vorbesc, să citesc și să scriu în limba română. Destinul meu e altul. Relația noastră s-a rupt, bineînțeles.
Plecau și alții: avea Timotei, fratele meu, un prieten, Ervin îl chema, care căuta variante de plecare, încercase prin mituirea unuia care avea pe cineva la graniță, asta pe când încă era și Timotei în țară. I-a dat ăluia mulți bani, 20 000 de lei, sumă cu care se putea plăti avansul pentru un apartament. Acela i-a spus lui Ervin să se întâlnească în Jimbolia într-o anume seară. L-a dus Timotei cu Zastava lui veche: un oraș gol, sinistru, fără becuri, plin de gropi, un hotel rece și dezafectat, cu personal suspicios. Cu mașina lor cu numere de Cluj, ce să caute într-un orășel pe graniță? Bineînțeles că au fost luați la ochi, că doar nu i-a apucat turismul în toamna aia ploioasă. Iar omul de legătură, nicăieri. După trei zile, s-au întors. Au aflat că cel cu banii a trecut granița bine-mersi mituind pe cine trebuia, având nu doar suma lui Ervin, ci cu bani adunați de la diverși, a ajuns în America, unde s-a căpătuit destul de repede, că era băiat deștept. Ervin, păcălitul, a reușit mai târziu pe altă filieră, nu s-a lăsat.
Tot în vremea aia, unul plecat legal în Germania tot venea în țară căutând obiecte de artă. L-a întrebat pe Timotei, cică nemții plătesc cu nemiluita, n-are obiecte vechi? Vioara lui tata! Da, e veche, sună foarte dulce. Cât de veche? Are și semnătură? Păi ar trebui dusă la un cunoscător. Așa vor face. Până revine el în țară, Timotei să mai adune niște viori vechi, le va scoate dincolo și vor fi plasate pe bani buni. A cheltuit Timotei banii vânzându-și Zastava, a cumpărat încă 7 viori vechi, fără să se priceapă dacă au sau nu valoare. Omul le-a luat, a spus că le duce la verificat, apoi nu se mai știe sigur: le-a trecut sau nu granița, le-a plasat și a făcut singur bani sau au fost reținute la vamă, așa cum spunea el, ca să se scuze că nu apare cu sumele – nimeni nu mai știe nimic, erau lucruri care nu puteau fi verificate. Să te încrezi în cuvântul dat, atât se putea face, uneori era om serios, alteori nu. Dar tata și-a pierdut vioara, Timotei, mașina.
Fragment din romanul Trei femei, cu mine, patru în curs de apariție la Editura Cartea Românească