Antonio Doda s-a născut la 2001 la Alba Iulia. A debutat publicistic la optsprezece ani în revista „Discobolul“. Selecții din poemele sale au fost publicate în: „Familia“, „Vatra“, „Banchetul“, „Cronograf“, „Axis Libri“. Este laureat al Premiului special al revistei „Ex Ponto“, acordat în cadrul evenimentului Literatura tinerilor, organizat de Uniunea Scriitorilor din România (Neptun, 2021). A participat la numeroase evenimente literare: Colocviile tinerilor scriitori (Alba Iulia, 2018, 2019, 2021), Alba Iulia Stand-up Poetry (2019, 2021), Între Poezie și Martiraj cu Amanuel Asrat (Târgu Mureș, 2019), Writers Happy Hour 3#: Povești viitoare (București, 2021). Primele fobii, (cu ilustrațiile autorului), reprezintă debutul editorial.
Antonio Doda convinge în Primele fobii printr-o poezie a maturizării. Tânărul poet nu cedează în fața sentimentului de teroare ce decurge, de prea multe ori în artă, din „descoperirea“ că totul s-a mai spus, din teama de a nu fi văzut, auzit, înțeles și nici nu cedează, din aceste motive, tentației de a supralicita, lunecând pe panta stridenței sau a exhibiționismului. Nu știm dacă Antonio Doda a avut înțelepciunea sau mentorul care să îi reamintească faptul că încă de pe vremea Eclesiastului oamenii au înțeles faptul că nihil novum sub sole. Și de aceea acest prim-pas în lumea literară „mare“ este făcut cu dreptul și permite și alți pași, adică o evoluție firească și care nu va avea nevoie de artificii pentru a se menține în planul mai îndepărtat sau mai apropiat al literaturii.
Pendularea între urban și rural, un context familiar multor cititori, este exploatat cu naturalețe și finețe. Astfel, spațiul citadin, cu străzile, blocurile, școala, autobuzul, este surprins în poeme de forță: „suntem tăcuți/ precum șoferul mașinii de gunoi/ care fumează plictisit/ în timp ce colegii săi muncesc/ (…)/ realitatea mea/ s-a comportat ca un părinte/ a plecat la magazin după lapte și pâine/ și nu s-a mai întors.“ Poetul inventează chiar un termen cu influențe psihanalitice, autobuzofobie, bine explorat în poemele sale citadine: „duci în spinare atâția oameni autobuzule/ le înduri tuturor gunoaiele aruncate/ reclamele lipite pe geamuri/ dimineața pensionarii plictisiți/ îți ocupă toate locurile autobuzule/ dar ești popular/ lumea te cunoaște/ (…) dar ar trebui să existe o boală a bătrâneții, frica de autobuz/ autobuzofobie// dimineața aș putea să mă duc liniștit la școală“.
Lumea copilăriei și a adolescenței la bunici este captată în instantanee cu rezonanțe nostalgice în sufletul cititorilor: „păturile groase/ mirosul lemnelor/ teancul de ziare/ cățelul de porțelan/ formau normalitatea de care îmi amintesc“.
Remarcăm faptul că, deși poezia este auto-centrată, explorând, cum altfel, gândurile, sentimentele, emoțiile poetului, nu este egotică. Lumea, cu peisajul ei, urban sau rural, nu este o scenă a cărei existență se justifică prin lamentațiile și tribulațiile eului poetic, cum se întâmplă, în destule cazuri ale tinerilor poeți, dar și ale celor mai îmbătrâniți în poezie. Poezia lui Antonio Doda este generoasă, cuprinzătoare, în acest sens, permițând dreptul la manifestare și celorlalte elemente din peisajul liricii sale, fiecare având o evoluție solo, cu propria linie „melodică“ ce nu se supune, dar se adaugă, cu emoție și frumusețe, partiturii în asamblul ei.
În același ansamblu se integrează și policlinicăland. Trimiterea ironică și ludică la Disneyland ascunde un teritoriu al notelor grave, al meditațiilor, al acceptării, fără blazare însă, a unei altfel de realități: „am rămas cu 2 kg de pastile// și o nouă invitație la policlinicăland/ peste o săptămână/ când medicamentele mă vor îmbolnăvi mai tare“.
De la jucăriile care populau imaginarul copilului, la primele eșecuri, la primele dezamăgiri, primele minciuni, primele boli, la primele fobii desenate pe teme precum singurătatea, moartea și tratate discret elegiac, volumul de debut al lui Antonio Doda reușește o promițătoare poezie a rutinei umane. Primele fobii este ceea se cheamă „poezie tânără“, are prospețimea și o irizare de inocență, de încredere a începuturilor caracteristice, dar are și adâncimi, umbre și lumini, meditații pe teme existențiale, acea voce marcată de o profundă conștiență de sine, cu tremolo de binevenită impertinență, fără de care această vârstă poetică ar deveni friabilă. Cu toate acestea, poetul iese din „moda“ generației sale printr-o, doar aparentă, cumințenie, deoarece, chiar exprimându-și revolta, a găsit punctul de echilibru din care să își creeze universul liric și asta încă de la debut. Antonio Doda este un tânăr poet despre care vom mai vorbi, dacă va alege să rămână pe cale.