Varianta unu: filosoful. Încă de tânăr, Toma Pavel s-a hotârât să se joace cu vorbele. Așa cum o fac, de bună seamă, toți filosofii. Dar, iubitor de o altă înțelepciune, cea lingvistică, și de o altă preocupare, legată de construcția și alternanța cuvintelor, alege, sub influența declarată a lui Mihai Șora, să pătrundă mai adânc în zona diversităților semantice, „coerente și greu de stăpânit“. În prima lui carte, Fragmente despre cuvinte (1968), ascultă vocile unor exprimări ample, care „se des- și recompun la nesfârșit“. Scopul? Să „intre“ în discurs și să cadă astfel „în păcat“. Iubindu-l. Ceea ce Toma Pavel nu se sfiește să mărturisească: adoră „lumea asta păcătoasă, cu cărţi“. Cărți sau, mai degrabă, vorbe? Ambele, desigur. Cărțile nu există fără cuvinte: doar acolo poate fi descoperită perfecțiunea „sferică“ a vorbelor și ritmul formator al tăcerii care le înconjoară.
Nu ne mai miră, atunci, că îi citim cartea cu nesaț. Investigațiile sale de finețe ne permit să vedem și noi ceea ce se zărește când privești insistent cuvântul, ne ajută să-i bănuim toate infidelitățile semantice și să descoperim „dimensiunea implicitului“, atunci când vorbim, scriem, ascultăm sau povestim. Ceva, orice, de bine sau de rău. Felul cum știe autorul să aleagă cuvintele și să le suspende în „fragmentele“ sale fierbinți, ne inundă „golul feeric“ din suflet, cel care așteaptă nerăbdător să fie umplut de alții, dacă frazele noastre sunt prea modeste, vorbele prea puține, iar comunicarea neclară, lipsită de energie. Totuși, dacă reușim să le privim/ grăim cu o oarecare pricepere, atunci și cuvintele pot provoca bucurie și pasiune. Dar atât. Mai mult nu putem face. Pentru adevărata „demonie lingvistică“ trebuie să revenim la cartea lui Toma Pavel.
Varianta doi: structuralistul. La un moment dat, filosoful a încetat să mai tatoneze cuvintele și s-a întors înspre narațiune. După ce a participat la inițierea Cercului de Poetică și Stilistică condus de Tudor Vianu, a alunecat spre grupul structuralist dominat de un alt principe, la fel de celebru pe atunci, Solomon Marcus. Apoi, după ce pleacă din România, în 1969, îl întâlnește pe suveranul internațional al semioticii franceze, A. J. Greimas, viitorul său conducător de doctorat. Prin el, Pavel descoperă alte cuvinte. Toate învăluite într-o terminologie științifică mai dificilă. Învață matematică și reușește să descopere structurile geometrice ale limbajului, unde rigoarea științei se întronează atotcuprinzătoare: metafora devine inutilă, echivocul și repetiția lasă loc transparenței, iar neliniștea provocată de un text ambiguu este voit înfrânată. Citindu-i La syntaxe narrative des tragédies de Corneille (1976) şi The Poetics of Plot. The Case of Renaissance Drama (1985), devii și tu matematicianul decis să rezolve ecuații complicate pentru a afla cum se împinge conflictul dramatic înspre culmile cele mai înalte ale artei.
Te scufunzi într-o aventură mai puțin obișnuită, oprindu-te printre formule ce se deschid doar în fața celor care au avut parte de mai multe studii decât cele filologice. Acestea l-au făcut să înțeleagă cum poți să descoperi energiile ce zac în narațiunea unui text, atrăgându-i atenția asupra unor proprietăți ale textului mai puțin accesibile unui cititor obișnuit, ascunse în episoadele narațiunii. Știm și noi că mașina textului e un labirint misterios, o bandă Möbius care se extinde nelimitat, iar înlănţuirea semiozelor ascunse în secvenţele compuse din enunţuri nu poate fi nicicum oprită. Dar, dacă ești Toma Pavel, poți să le decupezi, să le extragi, să teoretizezi asupra structurilor narative primare, independente de particularităţile genului şi de prezentarea fabulei. Astfel, Toma Pavel construiește o gramatică specială a naraţiunii, cu propria sa morfologie (actanţi, predicaţi, funcţii) şi sintaxă (propoziţii, secvenţe, reguli de combinare). Totodată, fabula este examinată strict în sistemul textului, iar referentul naraţiunii este apreciat ca fiind unul exclusiv intratextual, formându-se din raporturile reciproce ale secvenţelor textuale.
După cum se vede, direcţia naratologică a lui Toma Pavel a fost inspirată în primul rând de Morfologia basmului, cunoscuta cercetare a lui Vladimir Propp, cel care a redus toate nucleele narative la câteva modele teoretice. Mai exact, la treizeci și unu. A fost continuat apoi de o pleiadă de structuraliști și naratologi, curajoșii întemeietori ai unui sistem mai larg bazat pe tipologia şi funcţiile secvenţelor narative. Influențat de ei, dar suficient de abil pentru a reduce formalismul la minimum, Toma Pavel a reușit să-și impună intențiile teoretizatoare prin analiza unor piese din teatrul lui Corneille și din cel al Renașterii engleze.
Să luăm un exemplu. Știm cu toții că Regele Lear e bazat pe două subiecte aparent asemănătoare – conflictul regelui cu fiicele sale și cel al ducelui de Goucester cu fiii lui. Toma Pavel ne convinge însă că structura lor e disimilară: în timp ce subiectul principal are o configurație polemică, cel secundar pornește de la o simplă decepție, continuă cu o răzbunare complexă și se încheie cu o formulă „neașteptat de îmbogățită“ a elementelor auxiliare. Dacă subiectul legat de regele Lear implică tragedia tatălui provocată de fiicele care se opun, fără să necesite o implicare a unor forțe exterioare, subiectul secundar are o evoluție neașteptată, cu intervenția unor persoanje neincluse anterior, cu noi intenții și noi sentimente. Deși opinia frecventă a criticilor susține că acest al doilea subiect are o energie dramatică mai puțin evidentă decât povestea lui Lear, în opinia lui Pavel el este mult mai variat decât cel rival. Dar tocmai din această diversitate subtilă se naște energia „cinetică“ a marii tragedii shakespeariene.
Practicarea tehnicilor structuraliste a fost pentru Toma Pavel, după cum mărturisește el însuși, nu numai o experiență științifică interesantă, dar și opusul ei: o decepție metafizică. Nici filosoful, nici romancierul prezenți în el nu au fost mulțumiți de întortochierile complicate ale structuralismului. Toate s-au dovedit doar „promisiunea unei autentice convertiri la știință“. Atât. De aceea, dezbaterile intelectuale furtunoase din Franța, iscate de Greimas și stimulate, printre mulți alții, de Foucault, Derrida, Barthes și Bremond (un colaborator al lui Toma Pavel, coautor al cărții De Barthes et Balzac, 2000), au condus la ascensiunea și căderea unei paradigme utile altminteri, căci a influențat considerabil alte științe importante, precum antropologia, psihanaliza și filosofia. Și mai ales poetica. Dar teoretizările au nemulțumit până și pe propriii lor autori, căci dorința de a pătrunde mai adânc în carnea textelor literare s-a dovedit, în cele din urmă, doar o boală. Semiotită. De care Pavel se dovedește vindecat în Mirajul lingvistic (1989), una dintre cele mai bune prezentări ale structuralismului și poststructuralismului francez.
Varianta trei: criticul și teoreticianul literar. Următoarele cărţi ale lui Toma Pavel, Fictional Worlds (1986, trad. rom. Lumi ficționale, 1992), L’art de l’éloignement (1996, Arta îndepărtării, 1999) și La pensée du roman (2003), renunță la structuralism, alegând hermeneutica literară. Ideile acestor studii se impun convingător și astăzi, după câteva decenii.
Toma Pavel preferă arta clasicismului francez, care se îndepărtează semnificativ de viața cotidiană și oferă un plus de sacralitate. Este literatura unor oameni apropiați de Dumnezeu, prețuitori ai idealurilor morale superioare. Arta modernă, în opinia lui Pavel, nu face altceva decât să sacralizeze locul comun, și, prin urmare, e mult mai puțin utilă, descurajatoare chiar, uneori. Clasicii își iubeau lumile imaginare, le înzestrau „cu un supliment ontologic vizibil, cu un adaos de noblețe și plenitudine a ființei“, ceea ce cu greu mai poate fi asigurat astăzi de o artă capabilă să ofere doar o simplă transfigurare a banalului. Radiografiind epoca clasică și poetica istorică a romanului din secolul al XVII-lea, autorul combate prejudecata structuralistă potrivit căreia operele ficționale ar beneficia de un statut aparte, non-referențial. Or, tocmai imensul potențial referențialo-cognitiv al ficțiunii și modul său specific de „gândire“ salvează cititorul rătăcit într-un univers „banal“, dezvoltând și coeziunea socială a comunității sale.
În al doilea rând, aflăm lucruri inedite despre personajele literare. Referirea la fictional beings nu se face, în opinia profesorului Pavel, printr-o trimitere literară, diferită de cea folosită pentru persoane reale. Un nume și setul de descrieri atribuit lui sunt echivalente cu nenumărate alte posibilități, fie că este vorba despre colegul John, prezent alături de tine, sau despre prințul Hamlet, cel de pe o pagină de carte. Putem să-i comparăm fără să ne temem de consecințe ontologice nedorite, pentru că diferențele din felul în care sunt tratați depind întodeauna de perioadele istorice.
Din nou, comparația cu Regele Lear i se pare utilă lui Toma Pavel. Copleșit de tragismul piesei lui Shakespeare, Nahum Tate a scris în 1681 o altă piesă, unde fiica cea mai tânără și puțin cuvântătoare a regelui, Cordelia, își exprimă de la bun început dragostea pentru tatăl ei, îl însoțește în toate tribulațiile sale și se căsătorește la sfârșit cu Edgar cel bun. Dacă, în mod tradițional, criticii literari au considerat că Tate a înlocuit-o pe Cordelia cu un alt personaj, pentru Toma Pavel Cordelia nu este o altă ființă, ci doar alege să se comporte altfel. Prin urmare, personajele ficționale nu trebuie reduse la descrieri strict definite. Au o „fluiditate“ a lor, pe care, aș adăuga eu, intertextualitatea atât de productivă astăzi o menține nelimitată.
În fine, aș mai sublinia importanța acordată de Toma Pavel laturii creative a comportamentului social, mai ales a celui marginal, care nu trebuie exclus printr-o canonizare artificială a unei normalități tranzitorii.
Nu pot încheia fără să amintesc și o a patra ipostază a lui Toma Pavel. Nu științifică, ci literară de data aceasta, dacă ne gândim la romanele Oglinda persană (1978) și A șasea lumină (2003). Este un alt talent al lui Toma Pavel și o altă convingere, preluată, îmi permit să cred, de la Paul Valéry: „Literatura nu este şi nici nu poate fi altceva decât un fel de extindere şi de aplicare a anumitor proprietăţi ale limbajului.“ Dar am ales să pun accentul mai mult pe latura educativă a lingvistului și omului de știință Toma Pavel, nu neapărat (sau poate totuși?) ca să fiu în ton cu Wikipedia, primul loc accesat de cei interesați în opera lui. Prezentarea de pe internet se încheie cu un statement de invidiat: profesorul influențează benefic gândirea literară românească, mai ales pe cea a tinerelor generații. Și pe cea străină, trebuie să adăugăm noi, după cum au dovedit-o numeroasele premii obținute până acum. Și cine și-ar putea dori mai mult de atât?