După romanele cu substanță istorică și problematică originală Cartea șoaptelor și Copiii războiului, datorită cărora și-a consolidat profilul distinct în proza contemporană, Varujan Vosganian revine în actualitate cu Patimile după Gödel, explorând realitatea imediată. Protagonistul romanului, un excelent matematician surprins la 25 de ani, devine exponentul generației de tineri născuți după momentul revoluționar din 1989. În manifestările sociale, el apare înconjurat de patru prieteni conjuncturali și pitorești, deprinși cu viața în libertate, fără principii morale constrângătoare. Ciprian Poenaru (Cip, între prieteni) este principial un singuratic care își asumă indiferența ca lege morală, cum declară emfatic: „Pentru mine, viața era o artă de a fi singur.“ El refuză să privească lumea de la fereastră, spre a nu fi nevoit să împartă imaginea cu semenii săi, preferând cunoașterea universului prin intermediul computerului, cum spune: „Ecranul lui e o fereastră prin care lumea se vede pretutindeni.“ Trăiește intens în lumea redimensionată a „cyberspațiului“. Până și comunicarea cu iubita pasageră se realizează adesea pe cale electronică. Cu ajutorul calculatorului a depășit repede poveștile copilăriei, spre a se instala în „propria poveste“, în triplă ipostază de povestitor, ascultător și erou.
Conturul personalității eroului – cu structură de antierou – devine mai pregnant prin modalitatea epică preferată de romancier, acordându-i statutul de narator. Considerând internetul „un uriaș confesional“, el atrage în discursul confesiv, pe lângă informațiile din memoria calculatorului, crâmpeie de viață din realitatea concretă, cu rezonanțe istorice. Un relief realist bine conturat au personajele secundare Arvinte, portarul blocului, și colonelul în rezervă Mentzel, vecinul protagonistului. Primul ilustrează condiția negustorului descurcăreț din anii 1970-1980 ai „raționalizării“ comuniste, celălalt fiind un fost securist care trăiește fără remușcări după ce a ucis un simplu milițian din Sibiu, confundat de revoluționari cu un terorist. Deși nu îndeplinește convențional rolul de alter ego, protagonistul pare însoțit din umbră de instanța auctorială. Astfel pot fi asimilate în narațiunea confesivă inserții documentare referitoare la istoria dinaintea nașterii sale, precum Ultima poveste despre morții și teroriștii revoluției. Iar în secvențele eseistice ale discursului romanesc, împrumută aievea retorica autorului.
Nucleul ideatic al romanului cu infiltrații filosofice se concentrează pe teorema incompletitudinii sistemelor formale a matematicianului austriaco-american Kurt Gödel. În explicația personajului confesiv: „Cunoașterea de sine este incompletă, dacă nu chiar îndoielnică.“ Adăugând inițial: „Doar trecerea lucidă a frontierei dintre viață și moarte este divină (…) Câtă vreme despre moarte nu avem mărturii, ci doar mituri, lumea este incompletă.“ Deși Gödel nu a reușit să infirme principiul incompletitudinii, eroul romanului găsește cheia descifrării acestuia: „lumea este întreagă, doar oamenii care ignoră viața interioară n-o pot înțelege“. Ajungând la propriul principiu, subliniat în text: „Privirea lăuntrică nu e limitată de nici o line a orizontului.“ Și nu întâmplător, anti-eroul lui Vosganian distinge ființele umane prin numere și culori. Secvențe extinse din cuprinsul romanului – cu inevitabilă ariditate narativă – sunt veritabile dizertații de logică matematică, transpusă în gamă existențială, sub supravegherea tacită a prozatorului.
Abordând o temă inedită, Varujan Vosganian a creat un personaj complex, cu destin tragic, decurgând din existența lui automatică în imaginarul suprareal creat pe computer, prin specifice mijloace tehnice: Facebook, Instagram, Twitter și Linkedin. În cazul său, jocul agreat de majoritatea tinerilor este înlocuit cu viața pe calculator care „ține loc de viață lăuntrică“. Căutat cu insistență și recrutat de reprezentanții unor agenții secrete (amintind de Securitatea de odinioară), inventivul informatician acceptă, în ultimă instanță, să reproducă un gen de armată de teracotă după modelul chinezesc, însuflețită electronic. El alcătuiește astfel un contingent de mii de soldați docili recrutați din realitatea internetului care „învie la comandă“ și luptă „nu ca să omoare, ci să convingă“. Și se compară orgolios cu creatorul divin: „Îi creasem din viețile lor încheiate ori risipite, eram Dumnezeul acestei lumii. Eram atotputernic, iar ei, lipsiți de apărare“.
Apropiindu-se de moarte, tânărul îmbolnăvit din cauza pasiunii istovitoare, creator al unei lumi virtuale, ajunge să trăiască, în sfârșit, sentimentul responsabilității morale. Și se hotărăște să-și distrugă creația, spre a nu ajunge un „popor de sclavi“ sub comanda solicitanților proiectului, cu ajutorul parolelor „care permiteau accesul la mecanismele lor sufletești“. Romanul se încheie simetric cu simbolul zborului întrerupt, prin moartea porumbelului pe pervazul ferestrei protagonistului care se deschidea spre lumea reală. „Jocul de-a moartea“ se încheie pentru eroul confesiv din Patimile după Gödel în registrul unei gândiri și aproximări metafizice a viitorului.