Unsprezece romane în 25 de ani de carieră literară, iată numărul care descrie perfect evoluția lui Dan Perșa, născut evident sub semnul prozei, de la debutul său cu Vestitorul, în depărtata noastră junețe, și pînă azi. Romanul cu care autorul intră, tot mai ironic, în al unsprezecelea lustru al vieții este unul „cu cheie“. Deși orașul în care se petrece acțiunea este Constanța, personajele sînt declarate explicit rodul ficțiunii și adevărul faptelor e pretins inexistent, se poate lesne bănui că romancierul, care a trăit vreme îndelungată în portul pontic, a pus în ambele, eroi și acțiuni, destul dintr-o realitate pe care a cunoscut-o. Chiar dacă firul principal al acțiunii, trama misterioasă și declanșatoare de întîmplări, aparține probabil autorului, fundalul, reprezentat de lumea politicii locale și a afacerilor favorizate de apartenența la ea, viermuiala personajelor secundare, profitori mărunți ai bucățelelor căzute de la masa șefilor, este inspirat, ca o caricatură uriașă și monstruoasă, de indivizi știuți de scriitor și, cît le este accesibil, de cititorii săi.
Un personaj al lui Dan Perșa își amintește o zicală în doi peri, auzită la o cîrciumă. Anume că „la noi“, în lumea românilor, capra nu este un animal, nici o poziție, ci o tradiție. Rezon! Desigur, nu e vorba de colindul cu ța-ța-ța, ci de obiceiul prosternării (inverse) a celor mici pentru a fi pe placul celor importanți și a obține foloase de pe urma supunerii. De la Goga la Dan Perșa, „la noi“ nu sînt numai codri verzi și fluturi, ci și capre de mătase, care rimează, la ambii, cu jalea din case.
Fiica preotului Sorescu, iubita fiului primarului și marelui om de afaceri Gică Rasol, dispare misterios. Popa vine la locuința lui Rasol, ca un Rigoletto, să-și ceară fata înapoi, dar ea nu are doar o escapadă. A pierit. Cititorul pătrunde astfel, împreună cu nefericitul părinte, în lumea lui Rasol, a acoliților și lingăilor săi, dar și a celor așezați deasupra lui în ierarhia partinică: Protectorul, poreclit și Bombănel, și, mai presus, Tătuțul, șeful suprem. Dacă pe primar, al cărui nume non-vegetarian e mai potrivit cu pornirile lui decît al unei biete leguminoase cu păstăi verzi, și pe superiorii lui îi recunoaștem, pe unii dintre aspiranții la vreo ciozvîrtă de pe masa lui îi putem bănui. Astfel sînt poetul Porumbelu și pictorul deplorabil Mățoiu, care ajunge să conducă revista literară a urbei. Mai obscuri cititorului obișnuit rămîn Triță Costin, mîna dreaptă a primarului, doctorul Mânzescu sau Pitic Orfeanu, rivalul neașteptat de agresiv al lui Gică Rasol. El e unchiul fetei dispărute, de care n-am uitat, compozitor și inventator al unei harfe electronice. Prenumele, pretind adulatorii săi, care nu-s mai puțini decît ai lui Rasol, nu vine de la creaturile gnomice de grădină, ci de la Jocurile Pitice.
Acțiunea romanului este una stufoasă, complexă, pe alocuri chiar complicată. Galeria personajelor tinde să concureze starea civilă a municipiului de pe litoral. Ceea ce pe-alocuri încurcă urmărirea căii misterioase: dispariția și soarta Mirunei Sorescu. Dan Perșa se lasă mai degrabă în voia șarjelor politice și a portretelor grotești ale personajelor. Lupta celor doi titani locali de mucava, Gicu Rasol – cunoscut pentru strigătul său satisfăcut, „Sînt un animal !“ – și Pitic Orfeanu, mai sofisticatul rival, ocupă prim-planul romanului.
Ceea ce complică mai tare lucrurile este un plan fantastic care îl dublează, destul de discret de altfel, pe cel real. Sfinții intervin uneori asupra omenirii constănțene ca niște zeități homerice. De altfel, aluziile la mitologia greacă apar din loc în loc și romanul poartă un motto din Iliada. Ni-i putem imagina pe Rasol, care cere altora să i se adreseze respectuos cu „Măi, animalule!“, și Orfeanu (alt nume cu trimitere clară) ca pe niște Hector și Ahile deformați monstruos de valurile politicii care lovesc nemilos coastele Cazinoului și nisipurile nemișcătoare ale plajei „Trei papuci“.
Dan Perșa a scris un roman amplu, ambițios, meșteșugit stilistic, cu o varietate remarcabilă de personaje, un pamflet extins și destins, fără încrîncenări, dar și fără a-și cruța eroii. E clar că zeii (sau, mă rog, sfinții) au vrut să-i piardă, luîndu-le mințile și condamnîndu-i, odată cu autorul, la nimicnicie. Bestiarro este o lectură plăcută, distractivă chiar, în care adevărurile amare apar poleite cu o ironie binevenită.