Emil Nicolae urmărește, în cea mai recentă carte a sa, Emanuel spune, efectul de poezie, ceea ce, ne avertizează autorul, nu e totuna cu „efectul poetic“ și pare a nu avea vreo legătură explicită cu „cărămizile“ pe care „animalul povestitor“ le cară în balastiera sa: „Evident că balastiera/ care se deplasează greoi pe șosea/ chiar în fața ta/ nu transportă cărți/ balastiera transportă pămînt (…) aici ar trebui să te oprești/ ca să nu se dilueze «efectul de poezie»/ – care nu e totuna cu «efectul poetic» –/ dar cum să procedezi cînd apare brusc/ «animalul povestitor» care transportă/ cu balastiera cărămi zi pentru/ casa lui măreață lungă și lată“ (Un vis). Efectul de poezie e, deopotrivă, al poetului și „animalului povestitor“; primul, un poet mereu pe cont propriu, cum spune, se exprimă în texte care cultivă o cromatică și o imagistică fauve, identificînd o paradigmă avangardistă: „Dacă nu-ți plac ochii ei apoși/ decolorați de o profundă supărare/ înlocuiește-i cu două exemplare bine alese/ din cîmpul de floarea-soarelui/ (galben)/ dacă nu-ți place nasul lui/ transpirat și ciuruit de alcool/ acoperă-l cu umbra subțire/ a plo pului de pe lizieră/ (neagră)/ dacă nu-ți plac buzele ei/ frînte de o lehamite fără sfîrșit/ lipește peste ele un segment/ decupat din apa rece a rîului/ (verde)/ dacă nu-ți place bărbia lui/ deformată de nedreptatea lumii/ coboară în dreptul ei/ culmea dealului arsă de apus/ (roșie)/ așezat cu spatele pe sensul/ de mers al trenului/ te sprijini de geamul care separă/ peisajul de portret și te gîn dești/ la tristețea lui Arcimboldo“ (Portretul și peisajul).
Figuri – „doamna cu două cearcăne mari“ din Pisica neagră, portretele cu ochi galbeni, nas negru, bu ze verzi și bărbie roșie din Portretul și peisajul, peisaje care își refuză lirismul romantic al evocării chiar și cînd fixează repere ale spațiului ființial (pîrîul de sub Cozla, care susură pe o albie trasată între „domnul cu cățelul“ care „coboară de la etajul 2“ și „doamna cu limuzină roșie“ care „coboară de la etajul 5“ în Aer tare, macaraua galbenă, de pe Calea Romanului, care dispare și apare „nu știu cînd“ în Adnotare), viața (pe)trecută, între în-căpățînarea nașterii și des-căpățînarea morții din Parcurs, fantasmele dintr-o mereu dureroasă memorie colectivă (un cuptor și plămînii cuiva care aleargă la Auschwitz, Josef Mengele cu „părul blond și creț/ ochi albaștri, țîțe enorme și o crupă de iapă“ din Jogging la Auschwitz, C.I și „Tu erota kai tu Tanatu“) – poezia din Emanuel spune adună tablouri dintr-o expoziție a suprarealiștilor, pentru că, iată, toate, acestea ar fi putut fi gîndite de Max Ernst, de Chirico, Dali, Picabia, Victor Brauner ori Marcel Iancu, finalizate, însă, de Emil Nicolae în poemele și fragmentele autobiografice din cartea sa: „Nimeni nu urcă pianul pe scări/ sau poate-l coboară/ în sala cu peretele alb/ profesoara își cercetează-n oglindă/ sînul drept/ în sala cu peretele mov/ eleva sfioasă își trage mai jos/ jartiera de pe pulpa stîngă/ nimeni nu urcă pianul pe scări/ sau poate-l coboară“ (Școala de muzică).
Mai mult încă, prietenul A. din Milano, care locuiește într-o casă „frumoasă și ciudată“, unde adună „o istorie personală a suprarealismului“, un membru activ al acestuia, îi amintește, într-o dedicație, numele de botez, Emanuel, uitat/ neștiut de apropiați „inclusiv cei din familie“, înlocuit cu „diminutive derivate“, de exemplu, Emil. Provocat de acest episod care deschide seria fragmentelor autobiografice, introduse prin sintagma de pe coperta cărții, Emanuel spune, poetul explorează rădăcinile biblice (în Vechiul Testament, „Immanu-El“, adică, „Dumnezeu es te cu noi“), dar și ipostazele contemporane, (re)deschizînd răni recente, în fond („Gott mit uns“ era sloganul purtat de soldații naziști „pe catarama centurii“), afirmînd, orgolios, faptul că „destinul lui «Emanuel» era suficient sieși, spre nemulțumirea multora“, căutîndu-se într-un larg spațiu cultural, de la vechii hasizi la Eu și Tu de Martin Buber. Emanuel este o metaforă a ființei interioare a lui Emil, chipul ivindu-se dintr-o Matrioșkă de lemn, cumpărată cîndva, într-o călătorie în Asia Centrală, dintr-o „păpușă-mamă“, de unde ies vocile dinlăuntru ale lui Manuel, un decupaj cultural dintr-un roman autobiografic, Emanuel Swedenborg, Emanuel Levinas: o istorie a (re)numelui se scrie în Matrioșka din Emanuel spune, care, iată, asumă ceea ce André Gide numea la mise en abîme; Emil Nicolae spune în poemele și proza cărții sale despre Emanuel care nu-i uită pe Manuel, Immanuel, Emanuel…