Stavrofora Irina Pântescu – un model rural

Viața noastră de zi cu zi este făcută din gînduri. Din gesturi. Unele declanșează acțiune, altele, meditație. Sînt gesturi care se pot constitui în categoria automatisme. Cu cîteva luptăm cîteodată și schimbăm șina ca să nu se facă șanț. Ca și cu cele mentale. Există o categorie esențială de semne care s-au transformat în ritual. Ce anume anunță sau declanșează un ritual, mi s-a părut întotdeauna semnul misterului. Al unei atracții. Al unei transe în care ființa, toată, învață să se abandoneze clipei. Momentului. Te inițiezi mimetic. Privind în jur, făcînd „pașii“ cu ochiul la celălalt.

Am scris acest text acum doi ani. Am fost la Voroneț cu nici o lună înainte de declanșarea pandemiei. Această încercare teribilă. Am locuit acolo o săptămînă. Pe Maica Irina și pe Maica Gabriela le-am cunoscut exact acum treisprezece ani. La București, cînd am făcut o ediție din „Nocturne“ cu Maica Stareță Irina Pântescu. A fost prima ei apariție la un dialog altfel. Dincolo de cuvinte, o urmăream foarte atent. Și asta s-a întîmplat de cîte ori am văzut-o. M-a uimit la început. Nu am găsit lozinci goale de conținut, vorbe fără rost. Nu a avut timp pentru asta niciodată. Măicuța noastră sclipea datorită inteligenței și credinței. Lumina din jurul ei, din concentrarea și puterea rugăciunii, din felul hîtru de a pune lumea în cîteva cuvinte, din zecile de poezii pe care le spunea cu sens, pildă sau haz nebun.

Am stat cîteva zile la Mînăstirea Voroneț. Am încercat să mă adun puțin. Să fac altceva, să ascult alte sunete, să mă curăț. Sau așa am crezut. Că pentru asta mă duc. Azi îmi dau seama că am ajuns acolo pentru altceva. Abia astăzi descifrez cu adevărat călătoria. Orizontul meu larg, concret, agitația, drumurile nesfîrșite, orele și anii în care am fugit de mine, zgomotul, agitația de pe aeroporturi, din trenuri, din gări, cu rost sau fără, toate cercurile concentrice cu diametrul tot mai mare, totul s-a redefinit la Voroneț. Fără să-mi ceară cineva. Fără să mi se impună. Nu a fost ușor. Poate că nici atît de greu precum mi s-a părut la început.

La ora 7 dimineața se aude toaca. Pe urmă, clopotul. Puternic, ferm, cucerește dimineața împreună cu soarele. Cîinele Terente urlă de peste cincisprezece ani. Încet, încet, măicuțele își strecoară pașii în același ritm spre biserică. Aproape că o recunosc pe fiecare după mers. După desenul corpului prins încă între noapte și zi. Ascult rugăciunile, cîntările, le urmăresc traseele, mîinile care deschid cărțile, care aprind lumînările… Este deja ziuă. Mergem să mîncăm. Împreună. Măicuța Stareță Irina ne blagoslovește. În mica noastră comunitate poate să înceapă treaba. Clară. Este de muncă. Multă. Peste tot. Mă duc și eu de colo, colo. Mă străduiesc să prind firul unei normalități pe care, pur și simplu, am uitat-o. Normalitatea este un mecanism perfect pus la punct. La ora 15, toaca, clopotul, începe vecernia. Se oprește totul. Parcă aud mai bine rugăciunea. Și îi numesc în gînd, cu nume, pe toți cei pe care îi iubesc. Cît mai este lumină, mă duc în curtea Bisericii mari. Judecata de Apoi. Mă așez și iau, iarăși și iarăși, detaliu cu detaliu. De trei ori pe zi. Aș spune că Măicuța Gabriela are o tălmăcire teologică și filosofică importantă pentru felul meu de a înțelege credința, toleranța, creștinismul. Sfîntul Petru îi întinde mînă Sfîntului Pavel și îl invită să deschidă împreună, cu aceeași cheie, ușa Raiului. Care este doar una. Aceeași pentru toți. Este ora 23. Cînd a trecut Timpul? Toaca, clopotul, pașii maicii care coboară și merge spre slujba de noapte. Atîta liniște în jur și nimic apăsător. Vocile rostind cuvîntul rugăciunii. Lumina lumînărilor veghează ritualul. Ieșim în noapte și ducem lumina mai departe. În suflet. De veghe deasupra minții.

În dimineața zilei de 7 martie, prea buna și înțeleapta noastră Măicuță a plecat dintre noi. Cu durere mă despart de un Ctitor luptător pentru tezaurul culturii române care este Voroneț-ul și pentru o cale adevărată a credinței și smereniei. Pentru mine, Întîlnirea cu sfinția sa și cu cea care a acompanit-o mereu, Maica Gabriela, a fost una majoră. Ca și inițierea pe care am simțit-o pe drumurile din Ucraina, la Cernăuți, cu Maica Elena, prietenă cu Măicuța de cînd era tînără și preda. Despărțirea a fost întotdeauna ceva complicat pentru mine. Mă străduiesc să învăț mai mult și mai bine despre povestea asta. Nu cred că fac progrese prea mari. Sînt învăluită acum în pildele și învățăturile Măicuței, cu un an mai mică decît Mama. În 1951 a început viața monahală. La Mănăstirea Văratec. A făcut Seminarul Teologic la Agapia. După tunderea și devenirea ei întru rasoforă, a cerut transferul la Mănăstirea Vatra Moldoviței. Decretul imbecil din 1959 o obligă să-și părăsească alegerea. Abia în 1972 revine la Moldovița. La 1 aprilie 1991, monahia Irina Pântescu a fost hirotosită stareță a Mănăstirii Voroneț. Pe care a cinstit-o, a iubit-o și i s-a dăruit zi și noapte. A avut ceva din înălțimea spirituală a acestui loc. Pe care l-a reintrodus în spațiul creștin. Lumina Miracolului de la Mănăstirea Voroneț a fost întreținută și vegheată de Maica Irina. A crescut o comunitate mică și solidă. Acolo sînt cu totul treisprezece Maici. Pe care le-a trimis să facă școli, să-și dea doctorate, să-și nuanțeze limba și credința, le-a trimis să vadă și să cunoască minunile lumii mari. Acolo am urcat treptele tăcerii și cele de pe Scara lui Iacob. Am trăit în transa unui ritual pe care Măicuța noastră l-a făcut să fie altfel.

Ritualul. Care îți dă Putere. Chiar și dincolo de vulnerabilitate. Cînd totul este împrăștiat și pulverizat în toate direcțiile, ritualul, ca un magnet, te adună. Te strînge spre tine. Aduce concentrarea. Intri în altă dimensiune.

Teatrul ține și el esențialmente de ritual. Intervalul repetițiilor este un ritual. În fiecare zi, la aceeași oră, actorii, regizorul, scenograful, mașiniștii, toată echipa începe să învîrtească mecanismul. La ora amurgului, corpurile actorilor, tot mai umbre, se desprind din realitate și merg la cabine. Este ritualul lor. Credința lor. Tărîmul dintre frontiere. Doar atunci și doar acolo, personajul se strecoară în pielea actorului, în mintea lui, în emoțiile lui, în cuvintele lui. Seara, bate gongul. Ca un clopot. Cortina, concretă sau imaginară, dispare. Deodată, două lumi stau față în față. În fiecare seară, la aceeași oră. Restul… e magie.

Teatrul înseamnă chiar Clipa. Ca și rugăciunea. Atunci cînd Luna își împrăștie lumina, cînd gong-ul bate ora, iar actorii se topesc în personaje. Din ce este făcut Teatrul? Din mister. Ca și Credința. Pe care o înmulțim. La Mănăstirea Voroneț am învățat, simplu, ritualul magic pe pămînt. Acum,clopotul bate ca în orice templu ca să vestească miracolul rugăciunii pentru Sufletul Stavroforei Irina.