Gândindu-ne la mari artiști ca receptacole ale unui dar divin, ne este de multe ori greu să acceptăm că arta lor n-ar fi existat în lipsa ingerințelor biografice, așa cum n-ar fi existat în absența evoluției fenomenului artistic de la o generație la alta. Asumată sau respinsă cu vehemență, evidentă sau doar sugerată de o critică mereu în căutare de noi puncte de vedere, importanța unor elemente biografice poate fi o cheie esențială pentru înțelegerea unei opere artistice. Patru expoziții monografice, propuse de muzee londoneze la acest început de 2022 și dedicate unor creatori foarte diferiți ca epocă, stil, preocupări, pot fi ușor privite prin prisma existenței unei asemenea chei.
La National Gallery, Călătoriile lui Dürer. Voiajurile unui artist renascentist ar fi trebuit să reprezinte o analiză ilustrată a modului în care patru călătorii majore – de-a lungul Rinului, la Veneția sau în Țările de Jos – și-au pus amprenta asupra evoluției artistului german. Dürer a fost un „călător“ înnăscut, dotat cu un acut simț al observației, gata mereu să surprindă amănunte – într-un crâmpei de peisaj (Trintperg – Dosso di Trento – 1495), în ridurile unui expresii (Burkhard of Speyer, 1506; Bernhard von Reese, 1521) – pe care alții le-ar fi ignorat cu ușurință. Din păcate, manifestarea s-a dovedit a fi destul de săracă: în afara unor desene superbe și a unor gravuri devenite ubicui în ultima jumătate de mileniu, au fost expuse doar câteva uleiuri, inclusiv câteva portrete târzii pictate la Anvers, dar niciun autoportret. Lor li s-au adăugat lucrări ale unor artiști contemporani (Gossaert, Massys) care tratează la un nivel superficial – izolând amănunte narative – schimburile de idei și puncte de vedere dintre artist și cei cu care a interacționat în timpul călătoriilor sale. Prea puțin din extraordinarul talent al lui Dürer transpare în sălile de la subsolul Galeriei Naționale din Londra. Prea puțin din rolul său unificator în istoria artei europene, îmbinând pe o aceeași suprafață simțul pentru monumental al picturii cisalpine cu dinamismul și minuțioasa exactitudine caracterizând arta nordică. În plus, apropo de biografie, nu a fost suficient subliniat modul în care contactul cu Europa a contribuit la transformarea unei mentalități de artist-meșteșugar – care și-a făcut ucenicia în atelierul de giuvaergerie din Nürnberg al tatălui său – într-un creator independent, foarte conștient atât de propria valoare, cât și de rolul artistului în societate.
În recent refăcutele Galerii Courtauld de la Somerset House, o manifestare dedicată autoportretelor lui Vincent Van Gogh nu aduce prea multe noi amănunte, dar prezentarea strict cronologică a lucrărilor concepute la Paris, Arles sau Saint-Rémy are meritele ei. Vezi cum paleta coloristică devine tot mai complexă. Discerni momentul în care influența lui Pissarro și a poantilismului se manifestă hotărâtor. Înțelegi autoportretele ca semne ale încercării pictorului de a depăși momente dificile: cel cu urechea bandajată urmează ruperii relației cu Gauguin; alte două chipuri foarte diferite – disperare și încredere – au fost pictate la interval de o săptămână în azilul de la Saint Rémy (sunt reunite acum la Londra pentru prima oară din 1889). Cele mai interesante alegeri ale curatorilor apar la sfârșitul expoziției și nu sunt autoportrete, cel puțin cu numele, dar spun la fel de multe despre caracterul și identitatea artistică a lui Van Gogh. Un portret al poetului Eugène Boch reprezintă „un alt artist cu visuri îndrăznețe“ – așa cum îl descrie pictorul într-o scrisoare către fratele său Theo. Scaunul pe care este amplasată o pipă reprezintă – chiar în absența perechii sale semnate de Gauguin –, mai bine decât orice chip, drama trăită de Van Gogh la Arles.
În fine, două manifestări – Francis Bacon: Man and Beast la Royal Academy și Louise Bourgeois: The Woven Child la Hayward Gallery – care, dedicate unor mari artiști ai secolului al XX-lea aparent foarte diferiți, te trimit cu gândul la comparații pe care altfel cu siguranță nu le-ai fi făcut. Ambii creatori ponderează un figurativ îmbogățit cu imagini suprarealiste – din care nu încearcă defel să evadeze – cu elemente de abstract… Atât Bacon, cât și Bourgeois construiesc mereu imagini definite de ambiguitate, a căror cruzime este greu de digerat, dar în același timp pline de poezie… Creația amândurora este plină de traume, frustrări sexuale, amintiri coșmarești. „Cuștile“ reprezintă elemente esențiale ale repertoriului lor de imagini. Sculpturale la Bourgeois, ele includ un maldăr de amintiri de toate tipurile. Efectiv schițate sau chiar absente, ele reprezintă pentru Bacon o metaforă pentru capcana din care mintea – prinsă între instinct și conștient, dorință sălbatică și comportament „civilizat“ – nu poate scăpa… În ambele cazuri, o copilărie și o tinerețe profund nefericite stau la baza unei întregi opere. Bacon a crescut în Irlanda la ferma de cai a tatălui său, fost ofițer. Ți-ai închipui că elegantele făpturi vor fi o prezență constantă în opera sa, cum au fost la Degas sau Toulouse-Lautrec. Dar nu, caii lipsesc cu desăvârșire dintr-o expoziție dedicată nu relațiilor armonioase dintre om și alte făpturi, ci prezenței animalicului și bestialității în esența umană. Totul poate o consecință a totalei lipse de comunicare cu un tată bețiv și brutal și a loviturilor de bici primite la ivirea primelor manifestări ale homosexualității sale incipiente. Copilăria Louisei Bourgeois a fost circumscrisă atelierului de reparat covoare al părinților ei și marcată de relațiile complicate dintr-o familie cu un tată vânător de fuste și o mamă ocrotitoare, dar și excesiv de dominatoare. Nu degeaba imaginea păianjenilor – „mame“ acaparatoare, dar și repulsive, țesând și reparându-și mereu „casa“ – domină creația artistei. În expoziția de la Hayward, un păianjen uriaș stă deasupra unei cuști cilindrice din plasă de oțel. Înăuntru sunt fragmente de tapiserii, ceasuri oprite, o sticluță cu parfumul favorit al autoarei, dar și o formă nedefinită, amenințătoare din care ies ace ascuțite – provocatoare de durere, dar și instrument reparator, semn al unei „dorințe de a ierta“, cum declara artista însăși. O alta dintre multiplele „celule“ concepute de Bourgeois este o cutie claustrofobică din lemn, cu geamuri prăfuite. În centru este un fotoliu tapisat pe care este așezată o păpușă din același material și din al cărei pântec ies picioare metalice de păianjen, iarăși la fel de ascuțite ca niște ace, și din a cărei gură țâșnesc fire de ață care ajung la mosoare amplasate pe pervazuri.
Arta lui Bourgeois – așa cum este regăsită în această manifestare dedicată operei sale târzii, de o remarcabilă inventivitate – este, prin varietatea materialelor și imaginilor pe care le combină, o artă a colajului, tipică pentru rupturile cu trecutul marcând arta secolului al XX-lea. Pe de altă parte, creația lui Bacon, în esență picturală, este mult mai ancorată în istorie. Adoptarea tripticelor evocă arta Renașterii timpurii. Bazată pe portretul lui Inocențiu al X-lea de Velázquez, seria de pontifi – încarcerați, urlând mut în gol – sunt poate un protest atât împotriva autorității religioase, cât și a celei a vechilor maeștri. Umbra lui Picasso planează asupra celor trei studii pentru o coridă, reunite pentru prima dată în această expoziție. Foarte interesat de reprezentarea mișcării, Bacon se referă frecvent la fotografiile din secolul al XIX-lea ale lui Eadward Muybridge (Copil paralitic în patru labe – 1961).
Pentru vizitatorul expoziției de la Royal Academy, întâlnirea cu cele 45 de tablouri pictate de Francis Bacon este mai degrabă șocantă. Făpturile pe care le-a conceput, cu gurile știrbe, ca un hău, cu membrele contorsionate, nu sunt recognoscibile nici ca oameni, nici ca animale, chiar dacă sunt identificabile ca iubiți sau prieteni ai artistului. Brusc, tot ceea ce ne înconjoară – catastrofe climatice, boli globale, convoaie de refugiați aduși la disperare – pare brusc mult mai plauzibil, mai real.
Ultimul tablou pictat de Bacon reprezintă un taur – cu trăsături nu tocmai definite, circumspect și temător – oprindu-se înainte de a intra într-o presupusă arenă lipsită de spectatori. Este foarte posibil un autoportret al artistului care se întreabă ce urmează. Quo vadis?