Poem de Gellu Dorian

O amintire tristă şi frumoasă

Și dintr-odată te vezi inutil.

Vine unul și-ţi spune: eu sunt Poetul!

Dar tu știi că Poetul acum e o puzderie

de vorbe,

E doar o amintire pentru unii, o

amintire tristă și frumoasă,

Iar pentru alţii un loc de prăpăd, de

hîrjoană

În chiar cristelniţa în care a fost

botezat

În chiar iarba pe care el a

ascultat-o crescînd

În chiar casa în care i-au murit rînd

pe rînd cele mai vii amintiri.

Tu știi toate astea

Și în urechi auzi insistent numele lui,

Pur și simplu ca pe oricare alt cuvînt

Rostit alandala, pocit.

Și cei care-ţi spun acest lucru

Se numesc îngerași, îngerașii Poetului,

Atît de mulţi că n-au loc pe umerii tăi,

Dar acolo îi simţi tot timpul

Ca în cuiburi puii de cioară de acum o

sută de ani.

Tu ai devenit inutil

Și te rostogolești prin oraș ca un

bulgăre de zăpadă

În timpul verii,

Te topești încet, încet,

Pînă ce din tine rămîne o pată pe

asfalt,

O pată umedă, ca urina unui căţel,

O pată din ce în ce mai mică

Pînă cînd dispare cu totul

Sub tulumba salubrităţii.

Dar și așa tu știi foarte bine că ei nu

există,

Nu există nici cînd îţi ţipă în faţă că ei

sunt Poetul,

Tu știi ceea ce ei nu știu

Că ei nu sunt cîtuși de puţin cel ce

pretind că sunt,

Nici măcar cuvîntul rostogolit prin

mocirla gurii lor,

Pus la uscat pe umerii goi

Ai gardului care-i desparte de lume,

Într-o gramatică fără reguli.

Și dintr-odată vezi ceea ce ei nu văd,

În cristelniţă plîngînd numele lui,

Prin iarbă doar șoaptele numelui lui

crescînd,

Prin curtea copilăriei alergînd doar

numele lui,

Singur,

Cu tristeţea lumii pe chip,

O amintire tristă și frumoasă.