Dacă limbajul ideologiei comuniste, limba de lemn, cum i s-a spus, a fost deseori analizat, limbajul extremei drepte a făcut mult mai rar obiect de studiu. Mă refer la discursul politic, nu la ideologie, pe care politologii și istoricii au întors-o pe toate fețele. N-am altă explicație pentru această situație decât aceea, generală, care ignoră de obicei comunismul în mai toate dezbaterile asupra fenomenului extremist care a însângerat politica secolului XX. În istoriografia noastră, cunosc o singură astfel de analiză, excepțională, aceea a lui Sorin Alexandrescu din Paradoxul român (1998), în care autorul se ocupă de discursul legionar. În Istoria critică observam că punctul de plecare este următorul: explicația succesului popular și deopotrivă intelectual al Gărzii de Fier se datorează tipului de discurs, nu ideologic, de idei, ci emoțional și mitic al legionarilor; un discurs, nu atât politic, mai mult, care a refuzat aproape constant politicul și s-a bazat pe exemplul personal, în stare de sacrificiul suprem, și, lucru esențial, nu pe retorică, pe vorbe, în general, banale, ordinare, ci pe gesturi și pe gestică, deopotrivă de enorme. Sorin Alexandrescu e de părere că originea acestui „pseudodiscurs“ se află în discursul romantic al stângii liberale din secolul XIX, reluat și trecut la dreapta de Pârvan, Iorga și A.C. Cuza în secolul XX. Legionarismul are ca principal inamic liberalismul modern.
Acestea fiind zise, mi se pare evident că valabilitatea examenului întreprins cu aproape un sfert de secol în urmă de Sorin Alexandrescu este confirmată astăzi cu asupra de măsură de extremismul AUR, mai mult, de acela în vogă în mai toată Europa și în SUA. E destul să-i urmărim pe George Simion, la noi, pe francezul Eric Zemmour sau pe americanul Tucker Carlson, adevărate vedete în politica din țările lor. Cuvintele lui Sorin Alexandrescu li se potrivesc ca o mănușă. Să ne înțelegem, nu una cu un singur deget, ci una cu cinci. Referința la Legiune este, de altfel, monedă curentă în discursul celor de la AUR. Până și antisemitis mul și-a făcut de curând un loc de cinste în vocabularul comunicatelor partidului lui Simion, Târziu și Lavric. În cazul lui Zemmour și Carlson, antisemitismul are deja oarece vechime. Esențial însă este caracterul emoțional și mitic al discursului, care nu contează pe persuasiune, ceea ce ar pretinde o argumentație, așadar, o consistență ideologică, ci pe spectaculozitatea aparițiilor publice. Nu întâmplător, Zemmour este actor, iar Carlson, jurnalist de televiziune, al cărui show e urmărit de milioane de americani. Trumpiști, desigur. Cum s-a putut constata, Simion adoră băile de mulțime și, vorba sarcastică a lui Cristian Tudor Popescu, e un abțibild care se prinde de orice împrejurare susceptibilă a-i aduce voturi.
Am insistat în articolul de acum o săptămână pe faptul că, în ciuda comportamentului golănesc, Simion e un om politic redutabil, și asta datorită unei ideologii coerente. Mă corectez, precizând că ideologia lui este coerentă, nu însă consistentă, cu alte cuvinte, că se sprijină pe un limbaj care nu e, în nici o împrejurare, unul de idei, ci, mai degrabă, unul pur politic. Nu poate forma un corpus ideologic, ci doar un mozaic de stări de spirit sau de emoții. Îmi vine să spun, un cocteil politic. O pragmatică, nu o teorie. Și, încă, una adaptabilă spontan la cele mai dificile situații. Ceea ce lipsește este strategia, adică vederea la distanță. Folosindu-se de toate ocaziile, succesul AUR rămâne, firesc, unul ocazional. Este un motiv puternic să nu încercăm să prevedem ce se va întâmpla cu AUR la alegerile din 2024, de exemplu. Lipsit de un program propriu-zis, partidul lui Simion et comp. n-are decât o metodă de lucru. Ceea ce ne spune, în definitiv, discursul politic al partidului.
Un comentator rezumă în câteva puncte caracterul tactic al discursului de extremă dreaptă din ultima vreme. În primul rând, ceea ce comentatorul numește „acuzația în oglindă“: a pune în cârca adversa rului responsabilitatea actelor proprii. (Comu niștii, la cealaltă extremă, au procedat totdeauna la fel.) E tot una cu a inversa cauzele și efectele, despre care am scris nu o dată. În al doilea rând, o metodă pe care comentatorul citat o leagă de Galileu: a con sidera că sunt adevărate, prin excelență, acele opinii pe care opinia comună le refuză și le penalizează. În al treilea rând, populismul discursului: a flata prin orice mijloc de comunicare opțiunile, emoțiile, frustrările populare. În limbajul politic tradițional, populismul se cheamă propagandă. Iar propa ganda nu e, ca multe altele, apanajul extremei drepte. Este clar că extrema stângă o întrece. Aș adăuga la acestea utilizarea pe scară mare, pe care televiziunea și internetul o fac practic incomensurabilă, a fake news: discreditând, decredi bili zând sau mințind. Metoda e cunoscută de pe timpul sovieticei Agenții TASS. O glumă spunea că, dacă vrei să afli adevărul, e destul să întorci cu capul în jos știrile Agenției TASS. Nu pot să nu remarc în treacăt că TASS respecta un prin cipiu de care Simion nu pare să aibă nici cea mai mică idee: în cea mai sfruntată minciună, lăsa să se strecoare o fărâmă de adevăr, care, așa minusculă cum era, reda știrii în întregul ei un aer de credibilitate. Limba de lemn a extremei drepte actuale nu se sinchisește de astfel de subtilități. A crede că exagerările natu rale din exagerările dis cursului AUR sunt compatibile cu finețea nuanțelor este a comite un oximoron.