Ploaia de la Borodino

N-am fost decât o singură dată în Rusia. Câteva zile, la Moscova, în urmă cu douăzeci de ani. O singură dată am fost și-n Ucraina. Și tot câteva zile, la Kiev.

Mai înainte de asta, însă, fusesem de nenumărate ori, și într-o parte, și-n alta, prin intermediul cărților lui Gogol și Bulgakov, mari scriitori ruși născuți în Ucraina, sau mari scriitori ucraineni ai literaturii ruse. De fapt, mari scriitori slavi ai Umanității.

Îmi amintesc, din jumătatea de săptămână petrecută la Moscova, de un restaurant de pe strada Arbat, unde puteai să mănânci pe săturate icre negre și unde cânta o fată frumoasă la pian. Câțiva ani mai târziu, aveam să întâlnesc, în restaurantul hotelului în care am locuit la Kiev, o altă pianistă frumoasă, ce semăna leit cu cealaltă, doar că aceasta cânta dimineața, la micul dejun. Mic dejun de la care nu lipseau, desigur, icrele negre, așa cum nu lipsea votca, întocmai ca la Moscova, doar că difereau momentele zilei. Altminteri, era la fel. Cum la fel păreau să fie și oamenii de pe stradă. Îndeosebi femeile, care, pe lângă faptul că erau foarte frumoase, erau și foarte frumos îmbrăcate. Și foarte pline de viață. Parcă mergeau la un bal. Lipseau numai trăsurile, ca să te poți întreba dacă n-ai nimerit cumva între coperțile vreuneia dintre cărțile celor doi scriitori.

Kievul însuși era plin de viață. Tot așa, Moscova. Și le stătea bine așa. Cum bine îi stătea și Europei cu asemănarea dintre ele, pe potriva asemănării dintre sufletul ucraineanului și sufletul rusului. Vorbesc de rusul și ucraineanul de rând, care n-au sau n-ar trebui să aibă nimic de împărțit unul cu altul. E destul de întinsă, mai cu seamă în cazul primului, țara pe care o are fiecare.

Și uite că peste noapte, Kievul cel iubitor de viață prinse să se umple de spaimă și chiar de moarte. O noapte din timpul zilelor noastre. De acum, din prezent!

Se aud din nou bombele explodând. Șuieră gloanțele pe la geamurile și chiar prin saloanele spitalelor de copii. Ies mame cu mâinile goale în fața tancurilor. Oamenii își lasă avutul în urmă și fug din calea războiului.

Câte suflete chinuite, din cauza lipsei de suflet a unui ins, aș fi vrut să-i zic om, dar nu pot, ce are nepoți de vârsta copiilor care plâng printre dărâmături!

Câtă frică în ochii femeilor ai căror bărbați își apără casa și pământul cu arma în mână!

Ce se va întâmpla dacă…. Dacă bezna din capul celor ce au pus toată această grozăvie la cale se va lăți, cuprinzând întreaga Europă, apoi întregul pământ, luând chipul unui război nimicitor, din care nu va ieși nimeni învingător?

Există în Război și pace o scenă sfâșietoare. Privind de sus, dinspre cer, măcelul de la Borodino, o picătură de ploaie le strigă rușilor și francezilor încă vii de pe câmp: Ajungă-vă, oameni buni, opriți-vă!

Domnule Tolstoi, trimiteți ploaia aceea din cartea Dumneavoastră peste Kremlin, ca să-i spună locatarului de acolo să se oprească. Și să-i spele, până nu e prea târziu, mintea de întuneric!