Scriu aceste rânduri în dimineața primei zile de război. Nu, desigur, în România, ci în Ucraina, țară care, după cum ne arată hărțile, se învecinează cu a noastră de-a lungul a 650 de kilometri. Trag nădejde că nu e vorba de Al Treilea Război Mondial. Generația mea l-a apucat pe Al Doilea. Chiar dacă eram copil, aveam doi ani când România a intrat în război, și șase, când războiul s-a terminat, îmi aduc aminte destul de bine de două lucruri: sirenele și invazia sovietică. Din cauza sunetului oribil al sirenelor (deși sunt afon, sirenele mașinilor de poliție și ale salvărilor mă fac să mă înfior și astăzi), eu și fratele meu am fost expediați la Sibiel, satul în care se născuse tatăl nostru, aflat la 20 de kilometri de Sibiu, unde locuiam. Sibiul n-a fost bombardat, dar sirenele sunau destul de des. Ca la Kiev și în alte orașe ucrainene încă de dimineață. Șocat, mă ascundeam pe unde se nimerea, sub pat sau în dulap, după câte mi-au spus părinții mei. Așa că refugiul la Sibiel devenise ultima soluție. Acolo nu mai suna nicio sirenă. Dar se auzeau foarte clar, chiar din colțul uliței noastre, unde ședeam cu bunica pe o bancă, bombele care cădeau asupra rafinăriilor din jurul Ploieștilor. Cel puțin, asta credea bunica. (Aud și acum zgomotul surd pe care-l făceau bombele.) Dar nu mai simțeam nicio neliniște, poate datorită distanței, poate datorită faptului că, în sat, liniștea era aceea care ținea lucrurile în stăpânire. Invazia, apoi, am văzut-o cu ochii mei odată cu intrarea unor trupe rusești în sat. Au trecut pe ulița mare spre centrul satului, pe lângă banca despre care am vorbit. Când primii soldați și-au făcut apariția, urmați de camioane și de furgoane, bunica m-a luat de mână și am intrat în casă, unde se aflau mama și fratele meu. Tata se bărbierea în curte, cu briciul pe care mi-l va face cadou peste unsprezece ani, când voi pleca la facultate. Pe o fereastră a dormitorului vedeam praful stârnit de convoiul militar pe ulița mare, pe cealaltă, curtea. Am și acum în fața ochilor poarta care a fost aproape dărâmată cu umărul de un soldat sovietic, scund și crăcănat, care a năvălit în curte și, fără a-i acorda tatei nicio atenție, a găsit ușa de la beci, în care a dispărut cât ai clipi. În căutare de băutură, desigur. Nici tata nu i-a dat vreo atenție, văzându-și calm de treaba lui, ca un ardelean cuminte ce se afla. După câteva minute, soldatul a fost urmat de un bărbat în uniformă, înalt, bine făcut, despre care tata ne va spune ulterior că era ofițer. Tot din relatarea tatei vom afla și restul întâmplării. Ofițerul i-a cerut tatei să-l bărbierească. În timp ce mama, speriată, îi striga de la fereastră să nu cumva să-l facă să creadă pe rus că vrea să-l „taie“, tata s-a conformat și ofițerul i-a mulțumit cu un spasiba, la care tata i-a spus în română cu plăcere, tovarășe. Replica ofițerului a fost, în formularea tatei, care nu știa rusește, in Siberia ne tovarasci. Mirare mare, firește, dar care i-a insuflat tatei picul de curaj de a-i spune rusului că un coleg al lui se află în beci. Dumnezeu știe cum, rusul a priceput și s-a dus foarte calm în beci, de unde l-a scos în șuturi pe bețivan, azvârlindu-l apoi ca pe un sac plin în uliță. Apoi, a salutat și a plecat.
M-am luat cu vorba și am povestit, a nu mai știu câta oară, întâmplări pe care războiul ucrainean mi le-a readus în minte. În fond, voiam să spun cu totul altceva. (A se vedea titlul Editorialului). De azi-dimineață mă tot întreb care va fi, după agresiunea sălbatică împotriva Ucrainei, atitudinea față de tovarășul Putin a acelor politicieni, nu doar români, ci și străini, care i-au creat un adevărat cult. Din nefericire pentru putiniști, jumătățile de măsură nu-și mai au locul. E vorba, fără dubiu, de invadarea unui stat suveran de către armata care a executat ordinul lui Putin. E vorba de un atac temeinic pus la cale pe cel puțin trei fronturi, de la Nord, de la Sud și din Est, țintind Kievul. E vorba de folosirea unor arme de toate calibrele, a tancurilor, a aviației, a navelor militare, a unor rachete de ultimă generație împotriva unei țări europene, sub cuvânt că e necesară o operație de „denazificare“. Auzi vorbă! Comuniștii și-au numit de fiecare dată adversarii politici „naziști“. E cât se poate de limpede că Putin și compania au rămas încremeniți în trecut. E vorba, în fine, de încercarea de a impune cu forța în Ucraina un regim politic obedient față de Moscova, cu alte cuvinte, o dictatură similară cu aceea din așa-zisele democrații populare din Estul și din Centrul Europei, pe care Stalin le-a ordonat comuniștilor români. Pe scurt, Putin vrea să transforme Ucraina într-un Belarus. Mai grav, cu ajutorul armelor. Și în cu totul altă Europă decât aceea de după Al Doilea Război.
Și, pe lângă faptul că toate acestea dovedesc cât se poate de convingător caracterul agresiv al acțiunii lui Putin, precum și încălcarea obraznică a tuturor normelor și tratatelor internaționale, semnate inclusiv de ruși, mai sunt și imaginile pe care televiziunile le reiau în buclă pe ecranele din întreaga lume: bombe, rachete, incendii, distrugeri, morți, răniți, oameni puși pe fugă, convoaie de mașini cu benzina raționalizată, bancomate zgârcite, panică, haos, numeroși civili răniți și morți.
M-am întrebat, așadar, ce argumente în sprijinirea gestului războinic al Federației Ruse mai pot invoca putiniștii din toate țările. Motivele invocate de Putin însuși sunt, nu doar mincinoase, dar aberante în lipsa lor completă de sens. Putin declară cu o seninătate imperturbabilă că, răspunzând provocărilor Ucrainei, a fost silit la un război menit să aducă pacea (!) etnicilor ruși din Donbas expuși la un „genocid“ de către ucraineni. Și, stafida de pe cozonac, că Ucraina nu este o țară, istoricește vorbind. Putin dixit! Aș vrea să-mi imaginez, căci de înțeles n-am cum să înțeleg, ce vor spune Marine Le Pen, Zemmour, Mélanchon, Orban, Trump, candidatul comunist la președinția Franței, eventual, de ce nu, Xi Jinping. Și alții. Nu l-am uitat pe Călin Georgescu, omul de AUR coclit, care afirma săptămânile trecute că e dreptul lui Putin de a restabili zonele de influență de după Al Doilea Război Mondial, pe care NATO, în aroganța lui, le ignoră. Mă gândesc că îi va fi destul de greu, fie și numai să recidiveze, într-atât Putin i se aseamănă lui Stalin, iar Federația Rusă, Uniunii Sovietice. Chestiunea mea bate mai departe de astfel de stupide atitudini individuale. Nu greșesc remarcând că nu doar putiniștii au o problemă morală, ci și unele state europene. Se prea poate ca arama roșie-roșie pe care omul de la Kremlin și-a dat-o pe față să-i determine pe unii politicieni să adopte o altă atitudine. Mai ales cei care se află în pragul unor alegeri în țările lor. Dar eu cred totodată că sunt unele state care se vor vedea obligate să-și revizuiască politica externă. Problema lor nu e strict morală, ci mai degrabă politică, dar tot reală. Într-o lume interconectată, nici măcar imensa Rusie nu poate supraviețui unei lungi izolări. Un exemplu interesant ni l-a furnizat Erdogan, care s-a dezis categoric de războiul declanșat de prietenul lui de până mai ieri. Mai mult, dictatorul turc și-a reamintit că țara lui este membră NATO și a promis Ucrainei ajutor în controlul porturilor la Marea Neagră. Nu știu ce va face Italia, mută deocamdată. În ce-l privește, cinicul premier al Ungariei și-a aranjat deja ploile, obținând un preț „personal“ pe gazul importat din Rusia. De la el, nu mă aștept la nimic. Sunt convins că Europa și lumea întreagă vor ieși schimbate dintr-un război motivat exclusiv de dorința fără frontiere morale a țarului de la Kremlin de a recrea Uniunea Sovietică. Nu pot fi trecute cu vederea nici efectele lipsei lui de orice considerație față de viața oamenilor, ucraineni, dar și ruși, români sau de alte naționalități, pe care îi sacrifică pe altarul nebuniei lui politice. Căci despre nebunie e vorba. Priviți la televizor și îmi veți da dreptate.