Literatură și justiție

S-a întâmplat oare de multe ori ca o operă de ficțiune, o nuvelă sau un roman să ducă la condamnarea autorului ei – din rațiuni politice – la o pedeapsă echivalentă cu pedeapsa capitală? Afară de cazul evocat în cele ce urmează, nu mai știu altul, nici măcar în Uniunea Sovietică. E drept că inginerul Gheorghe Ursu a fost condamnat la închisoare și asasinat în detenție pentru scrierea unui jurnal intim, cu alte cuvinte pentru un text ce reproducea opiniile autorului; dar condamnarea prozatorului care a scris un anumit roman depășește orice limită.

Faptul s-a petrecut în România anului 1959 și l-a avut drept victimă pe Dinu Pillat, fiul poetului Ion Pillat. Volumul recent apărut la Humanitas reunește cele trei romane ale lui Dinu Pillat, inclusiv pe acela cu final tragic pentru autor, intitulat Așteptând ceasul de apoi. Fiica scriitorului, Monica Pillat, și-a luat sarcina acestei reeditări istorice. Cititorul român de astăzi are ocazia să verifice pentru scrierea cărei opere literare autorul ei a putut fi condamnat la 25 de ani de închisoare.

Fără a fi o temă obsesivă în proza noastră, mișcarea legionară a fost prezentă în câteva romane importante. La Liviu Rebreanu (Gorila), vaga simpatie pe care romancierul o nutrește pentru idealurile Mișcării se dizolvă în confruntarea cu realitatea. La Ionel Teodoreanu, unul dintre ultimele sale romane (Tudor Ceaur Alcaz) ni-l arată pe prozator fascinat de Mișcare. La G. Călinescu, legionarismul figurează schematic, ilustrare a viziunii oficiale comuniste asupra problemei (Bietul Ioanide). Deși talentul și informația directă i-ar fi putut face pe Titus Popovici și pe Eugen Barbu să ofere o viziune credibilă asupra legionarismului, conformismul maladiv îi crispează pe amândoi atunci când ating periculoasa temă, iar tentativele eșuează în convențional.

În aceste condiții, romanul lui Dinu Pillat rămâne unica scriere epică de amploare având ca temă mișcarea legionară din România, iar personajele ei principale vor fi câțiva tineri atrași de orientarea naționalistă. Confiscat de Securitate la arestarea autorului, socotit pierdut, manuscrisul avea să fie descoperit târziu în arhiva instituției de tristă amintire și publicat abia în 2010 la Humanitas.

Securiștii și anchetatorii trebuie să fi dat dovadă de imaginație debordantă pentru a găsi în romanul lui Dinu Pillat propagandă legionară. Nimeni nu s-a gândit atunci să-l acuze, de exemplu, pe G. Călinescu, scriitor aflat în slujba regimului, că între personajele romanului său și opiniile autorului ar fi existat comunitate de vederi. Dovadă că ceea ce i se permitea unui aliat politic nu i se permitea „dușmanului“ ipotetic.

Un cititor normal vede în Așteptând ceasul de apoi doar imaginea exactă a României antebelice; cât privește pe tinerii idealiști și dezorientați, pe legionari, aceștia nu sunt nici pe departe idealizați, dimpotrivă. Profilurile lor sunt extrem de variate; găsim în acel grup asasini de vocație, idioți acerebrali, carieriști lipsiți de scrupule, intelectuali eșuați, studenți idealiști. Toată această lume pestriță a mișcării de dreapta se lasă examinată cu ochi critic, deoarece Dinu Pillat nu se identifică cu nici unul dintre „tinerii furioși“. Oricât de puțină teorie literară ar fi știut anchetatorii din 1959 ai lui Dinu Pillat, ei își dădeau perfect seama că între ideologia personajelor și aceea a autorului exista o diferență fundamentală. Ce i-a enervat atât de tare atunci pe oficialii comuniști pentru a monta neverosimila punere în scenă legată de romanul lui Dinu Pillat?

Dacă aruncăm o privire asupra prozei care apărea la noi în acei ani (romane semnate de V. Em. Galan, Mihai Beniuc, Nicolae Țic, Francisc Munteanu etc.), observăm cu ușurință că romanul lui Dinu Pillat era scris în cu totul alt spirit. El descria o Românie aflată în bunăstare și în relativă stabilitate. Deși personajele aparțineau unor straturi sociale diferite, era vizibilă preferința prozatorului pentru vechea boierime, pentru intelectuali, pentru tinerii care se formau în universități, pentru societatea educată a țării din acel moment.

La 1959, într-o lume în care valorile morale și sociale fuseseră răsturnate, iar literatura se transformase în propagandă, un roman consacrat dilemelor eterne ale unor eroi de factură dostoievskiană devenea prin definiție „dușmănos“. Fără să-și dea seama, judecătorii lui Dinu Pillat se transformau într-un soi de critici literari sui-generis, așa cum fuseseră cei din Franța secolului al XIX-lea când judecaseră Madame Bovary și Les fleurs du mal. Cu deosebirea că o condamnare pur morală și insignifiantă financiar, cum fusese în cazurile lui Flaubert și Baudelaire, nu avea nimic comun cu pornirea ucigașă îndreptată, în 1959, contra lui Dinu Pillat, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Nicu Steinhardt și a altor intelectuali străluciți ai momentului.

Prin urmare, între anii 1950 ai secolului al XIX-lea (în Franța) și anii 1950 ai secolului XX (în România), omenirea a suferit o prăbușire morală și istorică imposibil de măsurat în secole.