Omul cavernelor 2.0

Ce faci când, la nici doi pași de tine, izbucnește, aproape din

senin, un război absurd și sângeros? Evident, te întrebi dacă

nu cumva conflictul se va extinde și dincoace de granițele

tale. Te uiți în jur să vezi cât de bine ești apărat. Dubiul și

speranța te asediază în egală măsură. Cam știi de ce e în stare

armata. Îți îndrepți privirile spre exterior. O fi sau n-o fi NATO

cea mai mare alianță militară din istorie?“ Cine și cum a stabilit asta?

Deocamdată, nu a existat nicio împrejurare în care presupusa ei invincibilitate

să fi fost testată cu adevărat. Opiniile se bazează pe date, grafice, hărți, powerpoint

uri, filmulețe de propagandă, comunicări savante în simpozioane

militare și politice. Și, mai ales, pe îngâmfarea generalilor cu enșpe mii de

stele etalate în vetuste parade ale

mândriei de a călări pe tun. Mi-aș dori

din toată inima ca lucrurile să stea

așa. Aș fi extrem de fericit să mi se

dovedească matematic, logic, că pot

sta liniștit la mine acasă, că o invazie

pe teritoriul țării mele nu va rămâne

fără reacție. Deocamdată, după zece

zile de război cumplit în Ucraina, nu

văd decât derută, incompetență și

înțelepciune“.

Pentru mine, prudența Vestului

nu e o surpriză. Am văzut cu ochii mei

cum intelectuali valoroși din Occident

se lichefiau, pur și simplu, de admirație

și umilință în fața câte unui mediocru

artist, politolog sau om de știință rus.

Nu mai conteneau cu exclamațiile

încurajatoare, cu uimirea și laudele

în fața evoluțiilor în cel mai bun caz

palide ale celor veniți de la Moscova.

Nu mi-am explicat niciodată care e

originea acestui complex. Până la

urmă, s-ar putea să fie vorba de frica

necontrolabilă a băiatului educat, dar

debil fizic, atunci când se trezește în

fața unui vlăjgan cu voce tunătoare,

cu bocancii murdari, neras și duhnind

a alcool. O fi un clișeu, dar el a fost

verificat în mii și milioane de situații.

Nu sunt președintele Statelor

Unite și nici măcar premierul Marii

Britanii — două din țările care, cât de

cât, au arătat o anumită fermitate

privind invazia Ucrainei. Prin urmare,

nu pot evalua cât de puternice sunt,

de facto, acestea din punct de vedere

militar. Îmi aduc aminte că Trump

și-a manifestat enervarea față de starea

nesatisfăcătoare a armatei pe care o

comanda. Tot el i-a obligat pe membrii

NATO să mărească sumele alocate

apărării. Dar cine să asculte un „dezaxat“,

un „claun“, un „mincinos“, un „lunatic“

care vorbește în dodii? Observ, în

schimb, că acolo unde sofisticarea

discursului politic a atins apogeul s-au

subțiat primejdios legăturile dintre

realitate și limbaj.

Evident că paralizia din

acest moment a Occi –

dentului e și conse –

cința deceniilor de

pa cifism festivist cul –

tivat, după al Doilea

Război Mon dial, de societățile res –

pec tive. Obișnuit să asculte glasul

alegăto rului, politicianul din Vest a

devenit un birocrat fără viziune,

timorat, terorizat de talk-show-uri,

atent la sondaje, nu la realitatea ca

atare. Războiul a ajuns, în mentalul colectiv, o abstracțiune tot mai îndepărtată

și mai improbabilă. Ba chiar ceva „de prost gust“ — după cum se exprima

cineva din anturajul meu —, o „absurditate“ inimaginabilă în vremurile

noastre: „Dar ăștia chiar nu au înțeles că trăim în mileniul III? Ce e cu acest

primitivism și cu această sălbăticie a forței brute?“

Astfel de considerații pierd din vedere un lucru esențial: natura umană.

Progresismul se dovedește a fi o orbire indusă, un handicap voluntar pe care

păturile „evoluate“ îl consumă ca pe un drog. Oricât ne-am cizela, oricât ne-am

polei și sulemeni, nu ne-am îndepărtat prea mult de ipostaza noastră primitivă,

de biped ieșit din peșteră, suspicios și cu ghioaga la îndemână. Unii au urcat

mai mult pe scara istoriei, alții mai puțin. Iar alții, alarmant de mulți, n-au

urcat deloc. Corectitudinea politică a înăbușit discuțiile despre „conflictul

civilizațiilor“ ca nefiind compatibile cu „brava lume nouă“ înspre care pășeau

viguros adepții egalitarismului și ai umanismului. Natura, în cruzimea ei

impasibilă, arată că unii oameni sunt generoși și umanitari, alții, primitivi

și lipsiți de milă.

Se vorbește în aceste zile despre responsabilitatea popoarelor și a

populațiilor față de actele criminale comise de cei pe care i-au ales. Tehnic,

nu conducătorii comit acele crime, ci oamenii de rând. Ei sunt asasinii, și tot

ei carnea de tun. Mai complicată e chestiunea așa-numitelor „trupe speciale“,

alcătuite din indivizi care, de bună voie și nesiliți de nimeni, au optat pentru

profesia de asasini nemiloși. Cum să explici, de pildă, cruzimea trupelor

cecene, despre care se vorbește cu oroare? Ce ADN, ce genă defectă îi transformă

în măcelari însetați de sânge? Care sunt mecanismele prin care niște făpturi

ale lui Dumnezeu s-au metamorfozat în unelte ale Diavolului? Am văzut

rânjetul pre-uman al detracaților ce se pregăteau să dea foc, să schingiuiască

și să extermine. În astfel de creaturi, umanitatea nu doar că își anihilează

trecutul, dar nu are niciun viitor.

N-am să repet scenariile derulate compulsiv zilele acestea la televiziuni,

în presă, pe rețelele de socializare. Nu sunt nici analist militar, nici specialist

în politici internaționale. Constat doar refuzul multor decidenți politici de

a vedea violența atunci când ea deja exista, și de a inventa pericole acolo unde

nu erau. M-a uluit capacitatea multor

intelectuali occidentali de a se minți

pe sine. Lașitatea pe care au cultivato

mediile academice, presa și televiziunile

din țările avansate din punct de vedere

economic, dar repetente la capitolul

moralitate, a dus la starea de confuzie

și paralizie actuală. Marea problemă

nu e că șefii de state din lumea occidentală

refuză să se implice militar într-una

din cele mai mari catastrofe umanitare

pe care le-a cunoscut în ultimii optzeci

de ani Europa. Problema e cecitatea

de care au dat dovadă, lăcomia de a

profita de petrolul și gazul ieftine din

Rusia, dependența suicidară de un

stat-infractor.

Ca să-l citez pe un gânditor rus:

ce e, totuși, de făcut? Ca români, ne

aflăm într-o postură cel puțin

inconfortabilă, ca să nu zic primejdioasă

de-a dreptul. Nu poate nimeni anticipa

mișcările unui regim ajuns cu spatele

la zid, derutat, disperat parcă de propria

nesăbuință. Am citit și eu prevederile

Memorandului“ din 1994 de la Budapesta.

Garanțiile oferite de Statele Unite ale

Americii, Federația Rusă și Regatul

Unit au fost călcate în picioare cu

cinism. În schimbul renunțării la armele

nucleare (transferate, desigur, Rusiei),

numitele țări promiteau solemn

independența, pacea și inviolabilitatea

granițelor Ucrainei. Înduioșător e

punctul în care țările menționate

conveneau că „se vor consulta în

cazul în care apare o situație care

ridică o problemă cu privire la aceste

angajamente“. S-au consultat de s-a

ales praful!

Morala tragicelor evenimente

pe care le traversăm e una singură:

niciun ins decent nu trebuie să stea

vreodată de vorbă cu omul cavernelor!

Huliganul nu are onoare, cuvânt și

memorie. Nu-și ține niciodată promi –

siunile și te înjunghie pe la spate la

prima ocazie ivită. Minte, înșală și

ucide fără să clipească, iar apoi, cu

ochi lăcrimoși, se va plânge el, cel dintâi,

că a fost jignit și agresat. El trebuie

ținut la distanță, izolat, oprit la porțile

civilizației.

Un cuvânt despre

excesele celor care,

după modelul woke,

critical race theory și

celelalte aberații ale

corectitudinii po –

litice, găsesc că e de bon-ton să-i cenzureze

pe marii artiști ruși. Dostoievski,

Ceaikovski, Tolstoi, Cehov (ca să nu mai vorbesc de genialul ucrainean care

a scris în rusă, Gogol) n-au niciun amestec în nebunia declanșată la porțile

Europei. Dimpotrivă, fiecare în felul său, au fost victime ale societății care,

indiferent de forma de conducere, imperiu, republici sovietice sau federație,

s-a bazat pe aceleași metode de conducere: cenzura contondentă, suprimarea

libertăților, batjocorirea individului, asasinarea adversarilor. Dostoievski a

fost deportat în Siberia, Turgheniev s-a exilat, iar Soljenițîn a scris pagini

copleșitoare tocmai despre irepresibilele pulsiuni criminal-totalitare ale

nefericitei sale țări.

Lucrurile sunt ceva mai nuanțate în cazul unor artiști ruși contemporani

care au făcut averi colosale evoluând nu la Moscova sau Sankt-Petersburg,

ci pe marile scene occidentale. Dacă scriitori precum Ludmila Ulițkaia, Guzel

Iahina ori Mihail Șișkin, ca și nenumărați oameni de știință, au condamnat

războiul, de ce refuză s-o facă și dirijorul Valeri Gherghiev, un alintat al

orchestrelor din Occident? Și de ce până și extraordinara Anna Netrebko și-a

însoțit debilul protest cu o notă țâfnoasă, în care clama dreptul artistului de

a rămâne în afara jocurilor politice? Netrebko ar fi trebuit să gândească așa

și în 2014, când a donat bani armatei ruse de ocupație din Donbas. Beneficiari

ai nemăsuratei rusolatrii care bântuie în mediile artistice occidentale, Gherghiev

și Netrebko ar fi putut deveni modele de moralitate. Au preferat să rămână

doi neclintiți oșteni în armata minciunii și a totalitarismului.