Ce faci când, la nici doi pași de tine, izbucnește, aproape din
senin, un război absurd și sângeros? Evident, te întrebi dacă
nu cumva conflictul se va extinde și dincoace de granițele
tale. Te uiți în jur să vezi cât de bine ești apărat. Dubiul și
speranța te asediază în egală măsură. Cam știi de ce e în stare
armata. Îți îndrepți privirile spre exterior. O fi sau n-o fi NATO
„cea mai mare alianță militară din istorie?“ Cine și cum a stabilit asta?
Deocamdată, nu a existat nicio împrejurare în care presupusa ei invincibilitate
să fi fost testată cu adevărat. Opiniile se bazează pe date, grafice, hărți, powerpoint–
uri, filmulețe de propagandă, comunicări savante în simpozioane
militare și politice. Și, mai ales, pe îngâmfarea generalilor cu enșpe mii de
stele etalate în vetuste parade ale
mândriei de a călări pe tun. Mi-aș dori
din toată inima ca lucrurile să stea
așa. Aș fi extrem de fericit să mi se
dovedească matematic, logic, că pot
sta liniștit la mine acasă, că o invazie
pe teritoriul țării mele nu va rămâne
fără reacție. Deocamdată, după zece
zile de război cumplit în Ucraina, nu
văd decât derută, incompetență și
„înțelepciune“.
Pentru mine, prudența Vestului
nu e o surpriză. Am văzut cu ochii mei
cum intelectuali valoroși din Occident
se lichefiau, pur și simplu, de admirație
și umilință în fața câte unui mediocru
artist, politolog sau om de știință rus.
Nu mai conteneau cu exclamațiile
încurajatoare, cu uimirea și laudele
în fața evoluțiilor în cel mai bun caz
palide ale celor veniți de la Moscova.
Nu mi-am explicat niciodată care e
originea acestui complex. Până la
urmă, s-ar putea să fie vorba de frica
necontrolabilă a băiatului educat, dar
debil fizic, atunci când se trezește în
fața unui vlăjgan cu voce tunătoare,
cu bocancii murdari, neras și duhnind
a alcool. O fi un clișeu, dar el a fost
verificat în mii și milioane de situații.
Nu sunt președintele Statelor
Unite și nici măcar premierul Marii
Britanii — două din țările care, cât de
cât, au arătat o anumită fermitate
privind invazia Ucrainei. Prin urmare,
nu pot evalua cât de puternice sunt,
de facto, acestea din punct de vedere
militar. Îmi aduc aminte că Trump
și-a manifestat enervarea față de starea
nesatisfăcătoare a armatei pe care o
comanda. Tot el i-a obligat pe membrii
NATO să mărească sumele alocate
apărării. Dar cine să asculte un „dezaxat“,
un „claun“, un „mincinos“, un „lunatic“
care vorbește în dodii? Observ, în
schimb, că acolo unde sofisticarea
discursului politic a atins apogeul s-au
subțiat primejdios legăturile dintre
realitate și limbaj.
Evident că paralizia din
acest moment a Occi –
dentului e și conse –
cința deceniilor de
pa cifism festivist cul –
tivat, după al Doilea
Război Mon dial, de societățile res –
pec tive. Obișnuit să asculte glasul
alegăto rului, politicianul din Vest a
devenit un birocrat fără viziune,
timorat, terorizat de talk-show-uri,
atent la sondaje, nu la realitatea ca
atare. Războiul a ajuns, în mentalul colectiv, o abstracțiune tot mai îndepărtată
și mai improbabilă. Ba chiar ceva „de prost gust“ — după cum se exprima
cineva din anturajul meu —, o „absurditate“ inimaginabilă în vremurile
noastre: „Dar ăștia chiar nu au înțeles că trăim în mileniul III? Ce e cu acest
primitivism și cu această sălbăticie a forței brute?“
Astfel de considerații pierd din vedere un lucru esențial: natura umană.
Progresismul se dovedește a fi o orbire indusă, un handicap voluntar pe care
păturile „evoluate“ îl consumă ca pe un drog. Oricât ne-am cizela, oricât ne-am
polei și sulemeni, nu ne-am îndepărtat prea mult de ipostaza noastră primitivă,
de biped ieșit din peșteră, suspicios și cu ghioaga la îndemână. Unii au urcat
mai mult pe scara istoriei, alții mai puțin. Iar alții, alarmant de mulți, n-au
urcat deloc. Corectitudinea politică a înăbușit discuțiile despre „conflictul
civilizațiilor“ ca nefiind compatibile cu „brava lume nouă“ înspre care pășeau
viguros adepții egalitarismului și ai umanismului. Natura, în cruzimea ei
impasibilă, arată că unii oameni sunt generoși și umanitari, alții, primitivi
și lipsiți de milă.
Se vorbește în aceste zile despre responsabilitatea popoarelor și a
populațiilor față de actele criminale comise de cei pe care i-au ales. Tehnic,
nu conducătorii comit acele crime, ci oamenii de rând. Ei sunt asasinii, și tot
ei carnea de tun. Mai complicată e chestiunea așa-numitelor „trupe speciale“,
alcătuite din indivizi care, de bună voie și nesiliți de nimeni, au optat pentru
profesia de asasini nemiloși. Cum să explici, de pildă, cruzimea trupelor
cecene, despre care se vorbește cu oroare? Ce ADN, ce genă defectă îi transformă
în măcelari însetați de sânge? Care sunt mecanismele prin care niște făpturi
ale lui Dumnezeu s-au metamorfozat în unelte ale Diavolului? Am văzut
rânjetul pre-uman al detracaților ce se pregăteau să dea foc, să schingiuiască
și să extermine. În astfel de creaturi, umanitatea nu doar că își anihilează
trecutul, dar nu are niciun viitor.
N-am să repet scenariile derulate compulsiv zilele acestea la televiziuni,
în presă, pe rețelele de socializare. Nu sunt nici analist militar, nici specialist
în politici internaționale. Constat doar refuzul multor decidenți politici de
a vedea violența atunci când ea deja exista, și de a inventa pericole acolo unde
nu erau. M-a uluit capacitatea multor
intelectuali occidentali de a se minți
pe sine. Lașitatea pe care au cultivato
mediile academice, presa și televiziunile
din țările avansate din punct de vedere
economic, dar repetente la capitolul
moralitate, a dus la starea de confuzie
și paralizie actuală. Marea problemă
nu e că șefii de state din lumea occidentală
refuză să se implice militar într-una
din cele mai mari catastrofe umanitare
pe care le-a cunoscut în ultimii optzeci
de ani Europa. Problema e cecitatea
de care au dat dovadă, lăcomia de a
profita de petrolul și gazul ieftine din
Rusia, dependența suicidară de un
stat-infractor.
Ca să-l citez pe un gânditor rus:
ce e, totuși, de făcut? Ca români, ne
aflăm într-o postură cel puțin
inconfortabilă, ca să nu zic primejdioasă
de-a dreptul. Nu poate nimeni anticipa
mișcările unui regim ajuns cu spatele
la zid, derutat, disperat parcă de propria
nesăbuință. Am citit și eu prevederile
„Memorandului“ din 1994 de la Budapesta.
Garanțiile oferite de Statele Unite ale
Americii, Federația Rusă și Regatul
Unit au fost călcate în picioare cu
cinism. În schimbul renunțării la armele
nucleare (transferate, desigur, Rusiei),
numitele țări promiteau solemn
independența, pacea și inviolabilitatea
granițelor Ucrainei. Înduioșător e
punctul în care țările menționate
conveneau că „se vor consulta în
cazul în care apare o situație care
ridică o problemă cu privire la aceste
angajamente“. S-au consultat de s-a
ales praful!
Morala tragicelor evenimente
pe care le traversăm e una singură:
niciun ins decent nu trebuie să stea
vreodată de vorbă cu omul cavernelor!
Huliganul nu are onoare, cuvânt și
memorie. Nu-și ține niciodată promi –
siunile și te înjunghie pe la spate la
prima ocazie ivită. Minte, înșală și
ucide fără să clipească, iar apoi, cu
ochi lăcrimoși, se va plânge el, cel dintâi,
că a fost jignit și agresat. El trebuie
ținut la distanță, izolat, oprit la porțile
civilizației.
Un cuvânt despre
excesele celor care,
după modelul woke,
critical race theory și
celelalte aberații ale
corectitudinii po –
litice, găsesc că e de bon-ton să-i cenzureze
pe marii artiști ruși. Dostoievski,
Ceaikovski, Tolstoi, Cehov (ca să nu mai vorbesc de genialul ucrainean care
a scris în rusă, Gogol) n-au niciun amestec în nebunia declanșată la porțile
Europei. Dimpotrivă, fiecare în felul său, au fost victime ale societății care,
indiferent de forma de conducere, imperiu, republici sovietice sau federație,
s-a bazat pe aceleași metode de conducere: cenzura contondentă, suprimarea
libertăților, batjocorirea individului, asasinarea adversarilor. Dostoievski a
fost deportat în Siberia, Turgheniev s-a exilat, iar Soljenițîn a scris pagini
copleșitoare tocmai despre irepresibilele pulsiuni criminal-totalitare ale
nefericitei sale țări.
Lucrurile sunt ceva mai nuanțate în cazul unor artiști ruși contemporani
care au făcut averi colosale evoluând nu la Moscova sau Sankt-Petersburg,
ci pe marile scene occidentale. Dacă scriitori precum Ludmila Ulițkaia, Guzel
Iahina ori Mihail Șișkin, ca și nenumărați oameni de știință, au condamnat
războiul, de ce refuză s-o facă și dirijorul Valeri Gherghiev, un alintat al
orchestrelor din Occident? Și de ce până și extraordinara Anna Netrebko și-a
însoțit debilul protest cu o notă țâfnoasă, în care clama dreptul artistului de
a rămâne în afara jocurilor politice? Netrebko ar fi trebuit să gândească așa
și în 2014, când a donat bani armatei ruse de ocupație din Donbas. Beneficiari
ai nemăsuratei rusolatrii care bântuie în mediile artistice occidentale, Gherghiev
și Netrebko ar fi putut deveni modele de moralitate. Au preferat să rămână
doi neclintiți oșteni în armata minciunii și a totalitarismului.