MOARTEA AVEA MIROS DE SULFAMIDĂ
Primul cuvânt rostit de mine în dimineața de după naștere a fost nu,
un nu scâncit, contorsionat, care se izbea ca o muscă
de pereții scorojiți ai dispensarului sătesc,
am spus nu mamei, am urlat nu tatălui, cerului și sânului
care m-a alăptat până la vomă,
dar și acelei zile de duminică pe care n-am vrut s-o recunosc,
am viețuit în miezul rănii ghemuit ca un fetus printre fașe,
ca un piramidon pisat, puroi cristalin, penicilină acră, sulfamidă
amară,
acolo am transpirat amnezia, frenezia, abulia,
sub dedesubturile dizgrațioase ale nervurilor încarnate,
ale pansamentului decolorat,
ascuns în scâncet ca un microb ratat, ca un criminal în serie
am urmărit maturizarea cicatricei cu încetinitorul,
înflorirea ei în miezul proletcultist,
roșu precum sângele muncitorilor căzuți pentru cauză,
atunci te-am pândit pe tine, omenire perversă, cum lingeai rana
cu limba aspră de mulus bizar,
doar-doar mă vei dibui să urlu da în miezul schimonosit
al chihlimbarului.
IPPOLIT TERENTIEV
A inventat noua ură cu o ambiție barbară
el păgânul rătăcit sub carapace tuberculoasă
adolescența și-a reprimat-o în pragul morții
s-a confundat cu ea prin meditație și observație
(„o să mă curăț înainte de a ajunge la sintaxă“)
a știut să moară de viu răpus de lemnul propriei cruci
cel al raționamentelor reci dureroase
și-a ratat viața cu o artă desăvârșită necunoscută nouă
(„visam că toți îmi vor deschide brațele și mă vor strânge
la pieptul lor, că îmi vor cere iertare“)
l-am mângâiat și iertat dar el ne-a arătat legea lui unică
eu avortonul el erezia noi păcătoșii el idolul și adevărul
noi dialectica obosită el sfântul.
MATERIA CĂREIA ÎI APARȚIN
Dacă nu pot să fiu fericit descriu fericirea o dată cu trecerea victorioasă
în Anul Unu al tânguirilor mele zadarnice
pielea mi s-a zbârcit unghiile cresc tari ca piatra urletul mării
îl percep ca pe o șoaptă furtuna ca pe un foșnet
tot ceea ce chem devine fără importanță se usucă cade și moare
din senin hainele care îmi acoperă trupul se înnegresc
verigheta mi se desprinde de pe deget se rostogolește
ca un cerculeț
pe cimentul rece al sanatoriului
înaintez într-un fel aparte prin apartament (târș! târș!)
aici este culcușul cuibul vizuina protectoare miezul meu fin
aici scribul notează ceea ce îi dictez – nebunie de semne –
el mă descrie în culori vii sadoveniene cum fularul îl flutur
ca pe un steag care arată că am fost învins
ca pe un pansament peste care am presărat sare de salină apuseană
schiurile le ridic la ceruri în semn de iertare și milă
cum paltonul mă schimbă mă face urât și uitat cum prin
mănușile roase de cari suflă foenul dulceag iar moliile rumegă
liniștea obositoare a mileniului
de praf șterg gheața patinoarului în luciul lui mă privesc maniacal
mă zăresc la masa de scris gârbovit schimonosit stors
scriind cuvinte înțelese: „înaintez evoluez și mă sting clinic“.