Versuri de Lucian Scurtu

MOARTEA AVEA MIROS DE SULFAMIDĂ

Primul cuvânt rostit de mine în dimineața de după naștere a fost nu,

un nu scâncit, contorsionat, care se izbea ca o muscă

de pereții scorojiți ai dispensarului sătesc,

am spus nu mamei, am urlat nu tatălui, cerului și sânului

care m-a alăptat până la vomă,

dar și acelei zile de duminică pe care n-am vrut s-o recunosc,

am viețuit în miezul rănii ghemuit ca un fetus printre fașe,

ca un piramidon pisat, puroi cristalin, penicilină acră, sulfamidă

amară,

acolo am transpirat amnezia, frenezia, abulia,

sub dedesubturile dizgrațioase ale nervurilor încarnate,

ale pansamentului decolorat,

ascuns în scâncet ca un microb ratat, ca un criminal în serie

am urmărit maturizarea cicatricei cu încetinitorul,

înflorirea ei în miezul proletcultist,

roșu precum sângele muncitorilor căzuți pentru cauză,

atunci te-am pândit pe tine, omenire perversă, cum lingeai rana

cu limba aspră de mulus bizar,

doar-doar mă vei dibui să urlu da în miezul schimonosit

al chihlimbarului.

 

IPPOLIT TERENTIEV

A inventat noua ură cu o ambiție barbară

el păgânul rătăcit sub carapace tuberculoasă

adolescența și-a reprimat-o în pragul morții

s-a confundat cu ea prin meditație și observație

(„o să mă curăț înainte de a ajunge la sintaxă“)

a știut să moară de viu răpus de lemnul propriei cruci

cel al raționamentelor reci dureroase

și-a ratat viața cu o artă desăvârșită necunoscută nouă

(„visam că toți îmi vor deschide brațele și mă vor strânge

la pieptul lor, că îmi vor cere iertare“)

l-am mângâiat și iertat dar el ne-a arătat legea lui unică

eu avortonul el erezia noi păcătoșii el idolul și adevărul

noi dialectica obosită el sfântul.

 

MATERIA CĂREIA ÎI APARȚIN

Dacă nu pot să fiu fericit descriu fericirea o dată cu trecerea victorioasă

în Anul Unu al tânguirilor mele zadarnice

pielea mi s-a zbârcit unghiile cresc tari ca piatra urletul mării

îl percep ca pe o șoaptă furtuna ca pe un foșnet

tot ceea ce chem devine fără importanță se usucă cade și moare

din senin hainele care îmi acoperă trupul se înnegresc

verigheta mi se desprinde de pe deget se rostogolește

ca un cerculeț

pe cimentul rece al sanatoriului

înaintez într-un fel aparte prin apartament (târș! târș!)

aici este culcușul cuibul vizuina protectoare miezul meu fin

aici scribul notează ceea ce îi dictez – nebunie de semne –

el mă descrie în culori vii sadoveniene cum fularul îl flutur

ca pe un steag care arată că am fost învins

ca pe un pansament peste care am presărat sare de salină apuseană

schiurile le ridic la ceruri în semn de iertare și milă

cum paltonul mă schimbă mă face urât și uitat cum prin

mănușile roase de cari suflă foenul dulceag iar moliile rumegă

liniștea obositoare a mileniului

de praf șterg gheața patinoarului în luciul lui mă privesc maniacal

mă zăresc la masa de scris gârbovit schimonosit stors

scriind cuvinte înțelese: „înaintez evoluez și mă sting clinic“.