Poeme de Ioan F. Pop
poemele de dincolo de poem
poemul din pustiul cuvintelor,
cel care așteaptă la marginea întinderilor indecise.
în văgăunile străvezii, printre ispite și încrîncenări.
fără mamă, fără tată, ivit din cețuri și scrum,
din tot ce întunecimile adună la răspîntii.
poemul de dincolo de poem – ca o lovitură ce spintecă văzduhul,
zguduie din temelii nepovestitele înfiorări.
ca o pronunție uitată în alt timp, în resturile nedumeririlor tîrzii.
un mănunchi de raze aruncate în beznă, aruncate în hăul unui ecou.
un ochi pribeag care vede cu toate orbirile, cu tot necuprinsul.
un poem cît un pustiu al cuvintelor, cît un strigăt mocnit.
alte mîini cerșeau vechi asfințituri,
cu gesturi care nu mai arată nimic.
prinși între filele altor cețuri, între pleoapele de humă.
prinși între două tăceri pronunțate pînă la delir.
treceam aproape uitați prin zăgazurile de fum,
prin acele zvonuri care ne proiectează în timpuri paralele,
unde viețile se scad și morțile se adună.
vom aștepta aici pînă vor încremeni toate clipele,
vocile care sapă la rădăcina nopților prăbușite în somn.
vom cerși la întretăierea vechilor asfințituri.
ne vom acoperi cu cerul căzut ca o grindină peste noi.
ne vom acoperi pînă la os cu cîteva raze de întuneric.
chipurile care nu se oglindesc în nimic,
printre spasmele reîntoarcerii în ruinele vechilor întîmplări.
noapte după noapte, zi după zi, ca într-o respirație a abisului.
din oglinzi se ridicau aburii altor prezențe îmbrăcate pe dos.
din turnuri ne chemau vocile împrăștiate de vînt.
am fi plutit încă în apele somnului, în vertijul umbrelor din adînc.
cu pași de lăcustă vin iar peste noi insomniile, marile cutremurări.
glasurile care ne schimonoseau numele, le așezau în alte
pronunții.
printre vestigiile răsărite din respirațiile dimineții.
printre chipurile care nu se mai oglindesc în nimic.
pașii rămași în alte rememorări,
în alte vise care se izbesc de malurile înmărmurite.
pas lîngă pas, prin tumultul care îngreuna asaltul umbrelor.
ne aduna de pe drumuri ca pe niște arătări ale morții,
care așteaptă pe la colțuri deșertul altor priviri.
nu mai e nimeni în locurile pe care le visam pe de rost,
cu acele riduri ale memoriei ce împînzesc zările.
nu mai calcă nimeni prin șoaptele ce se zbat în albiile amurgului.
doar un ecou uitat mai umple gol după gol.
doar pașii înnoptării calcă încet prin alte și alte rememorări.
izgonit din tăceri, izgonit din cuvinte,
dincolo de toate spusele și nespusele,
de abandonuri și răzvrătiri, de uitări și aduceri aminte.
ca un calvar care se ridică prin venele ce brăzdează întinsul.
cu lumini care abia mai pîlpîiau în silabisirile nerostite.
cu irizări care se loveau de pereții stîncoși.
o mînă de ceață punea între ele vagi semne de punctuație,
acele așteptări care mă aruncă în capcana altor propoziții.
cu viața și cu moartea puse între parantezele înserării.
izgonit pînă în largul viselor ce nu mai ajung la nici un țărm.
așteptam ecoul altor tăceri, dangătele altor cuvinte.
lungile pribegii care nu ne mai cuprind.
din urmă ne ajung pașii grei ce răsună pînă în adîncuri.
șoaptele atîtor absențe care cutreieră prin cețurile învechite.
nimeni și nimic nu mai întoarce pagina scorojită a zilei.
acele amănunte care ne proiectau ca pe niște arătări în văzduh.
ca un marș al începuturilor care se varsă zgomotos în pustiu.
doar un mic semn răsărea printre ridurile depărtării.
printre zidurile care cresc din rămășițele altor priviri.
toate se adună în carcasa de fum a unor întrebări fără răspuns.
în lungile pribegii care, de o vreme, nu ne mai cuprind.
noi mai duceam alte umbre în lesă,
lăsam în urma noastră tot restul trecerilor matinale.
rămășițele anotimpurilor agățate de pereții întunericului.
doar noi mai stăteam adînciți în somnul pietros.
o mînă tot mută cerurile mai aproape, mai la îndemînă,
întoarce timpul în silabisirile lui neauzite de nimeni.
ne face semne să așteptăm veșnicia altei clipe.
tot tumultul care ne adulmecă prezențele înmărmurite.
în acel popas în care cad toate zidurile cuvintelor.
atunci cînd doar noi mai ducem alte umbre în lesă.
Poeme de Ioan Barb
Fiecare despărțire rupe ceva din noi
Ți-am scris astăzi o scrisoare pe lacrimile țurțurilor
ce cădeau de pe streașini. Eram într-un oraș necunoscut
cu trecători grăbiți.
Păreau veniți din altă parte a lumii.
Mi-am adus aminte
că nu ți-am compus, niciodată, niciun poem
care să mă tulbure așa cum mă răscolesc
frunzele căzute peste tot. Conturul lor neregulat,
fețele lor cenușii privind disperate la crengile pline de sevă,
de pe care s-au desprins.
Ramurile rășchirate ca niște degete crispate,
încercând să le rețină. Și totuși, s-au dezlipit unele de altele
și doar sticleții zgribuliți au observat, nepăsători,
această despărțire, aproape umană.
Ramurile negre au rămas sudate pe mai departe de copacii lor
iar frunzele galbene și frunzele roșii
cu fețe fără contur s-au lipit parcă,
triste, umede, disperate, de caldarâm.
Sub privirile trecătorilor nepăsători, grăbiți,
veniți poate din alt timp
pentru că nu cunoșteau dansul vechi și trist,
tangoul tragic
care se repetă la fiecare despărțire și rupe ceva din noi.
Ceva ce niciodată nu se va mai reface.
Simte nevindecat timpul din tine și atingerea nelumească
a clipei tale de frumusețe, ca și când niciodată nu a fost.
Sunt multe despărțiri în orașul necunoscut.
Fiecare are copacul său din care vântul îi smulge
forțat câte o frunză. Fiecare despărțire rupe din noi ceva
ce nu se va mai repeta.
Așa cum nu va mai reveni niciun mort din pământ,
niciun suflet din infern,
nici o expirație în pieptul care a expulzat-o spre cer.
Ca frunzele desprinse brutal de trupul copacilor
și abandonate pe caldarâm, îmi spuneai cândva.
De aceea vreau să îmi încep poemul ca pe o epistolă,
gravându-i cuvintele șoptite de tine cândva, contemplându-mă,
cu ochii aceia triști, admirând fascinați, la orizont,
înserarea ce se lăsa peste orașul necunoscut
cu oameni nepăsători, emigrând din alte singurătăți.
Orașul acesta ca un chip mutilat, cu clădirile cenușii.
Neclintite. Ca o vastă nepăsare de piatră.
Cu coșurile lui înalte care suflă spre ceruri.
Suflă zilnic spre norii de sulf.
Două destine dezlipite
din același suspin.
Emigrând din altă singurătate
Am ajuns, singur, în orașul de la marginea mării,
orașul acela crescut din nisipuri cu casele albe ca niște ochi
ce-și iau strălucirea din valuri. Locul liniștit și mirific în care
visam să debarcăm împreună, cândva.
Orașul acela despre care îmi povesteai că l-ai văzut în vis.
Avea casele albe crescute direct din caldarâm
ca niște relicve rămase din vremuri străvechi.
Locul acela, cu oameni necunoscuți și tăcuți pe străzile
pe care visam că pășim împreună, uimiți,
ținându-ne de mână și întrebând
dacă există undeva de închiriat
o căsuță albă cu fațada spre țărm, cu ferestrele mici
și obloane
ca doi ochi ce-și iau strălucirea din valuri.
Ca ochii tăi încrustați în diamant,
visând despre noi, undeva,
așteptând, încă, să-i aprindă luna măiastră,
răsărită peste nisipuri…
