Apărută în colecția Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”, antologia lui Vasile Dan O cartografie a invizibilului intră în „tipicul” unei serii și în „desfășurătorul” editorial al acesteia. La un an după ce a fost distins cu Premiul Opera Omnia, poetul laureat lansează, chiar la Botoșani, o asemenea antologie din creația sa, realizată cu concursul unor critici și istorici literari care scriu discursurile „de escortă” (prefețe, postfețe) și oferind cititorului o fișă bio-bibliografică și un capitol de referințe critice. Așa a fost și cu cartea de față, unde selecția poemelor a fost făcută de autorul însuși și s-a dovedit, pe alocuri, drastică. Din volumul Elegie în grădină (1987) au fost reținute numai trei texte. În total sunt unsprezece volume (și nu douăsprezece, cum e scris în Nota autorului), împărțite aproape egal de linia anului 1989, la finele căruia a avut loc Revoluția. Șase au apărut înainte de decembrie 1989, în condiții de cenzură, șase ulterior, în contextul unei depline libertăți de opinie și expresie. Prima observație ce poate fi făcută este că, dacă la alți autori ai noștri această schimbare generală a provocat o mutație în scrisul lor literar, la Vasile Dan nu există o cezură între poezia lui din anii 1980, ai ceaușismului crepuscular, și cea din anii 1990, ai freneziei discursive post-revoluționare. Cu toată schimbarea de regim, poetul scrie în felul lui. În paginile lui lirice sunt foarte rare referințele la realitatea socială, politică, istorică, imediată sau mai îndepărtată; și când, în versuri mai noi, el pune pe hârtie un termen precum „coronavirusul” sau menționează nume ca Trump și Joe Biden, trebuie că s-a întâmplat ceva cu totul neobișnuit pentru ca Vasile Dan să iasă din teritoriul lui poetic și din lirismul cerebral și auster care îl condiționează. Un al doilea fapt ce poate fi remarcat este că în antologie, lucrată de autor cu o cronologie inversă, dinspre prezent înspre debutul editorial, selecția a fost mai severă la volumele mai vechi și mai generoasă la cele mai noi. Grosul antologiei, ca să zic așa, se bazează pe cărțile scrise de Vasile Dan în ultimii ani și pe un capitol de inedite, consistent, cu care ea se deschide. Astfel, în perspectiva temporală răsturnată aleasă de autor, el se înfățișează mai întâi cu o maturitate artistică deja atinsă, cu faza de plenitudine a poetului consacrat; și lasă la urmă stadiile tinereții și ale debutului, nu neapărat înfățișate în ce aveau ele mai caracteristic, ci supuse unei autocenzuri valorice. Diferența față de alți poeți care toarnă în volume tot ce au scris vreodată pe șervețele și note de plată, în regimul unei lirici ocazionale și perisabile, este vădită. La Vasile Dan, imaginea de Opera Omnia se obține nu prin însumare cantitativă, ci prin decantare și, da, eliminare. Poetul a lăsat mult material în urmă, fără a-l regreta.
Iată de ce, citind și recitind antologia de față, constatăm că o bună parte din operațiunea de interpretare și evaluare critică a fost cumva făcută. Vasile Dan își „ajută” lectorii prin aceea că o conștiință poetică evoluată este prezentă mereu în textul și în subtextul versurilor lui. Autorul își controlează inspirația și imaginația artistică, dându-le un curs auto-referențial și un nivel de altitudine intelectuală care rarefiază aerul poeziei și îl purifică. Textul include în mod frecvent o reflecție asupra lui și cartografiază elementele vizibile de real (ca și pe cele invizibile aflate dincolo de limita percepției) deopotrivă cu o „scanare” de sistem poetic propriu. Mai ales în volumele mai noi, referințele la textul însuși, la scris, la paginile de poezie sau de jurnal, la foaia goală și la biblioteca plină, la literă, la cerneală (simpatică) apar la tot pasul. În 2005, Al. Cistelecan îl vedea pe Vasile Dan ca pe un „echinoxist” conștiincios, criticul apăsând, în stilul lui ironic, pe încadrare: „pare hrănit exclusiv cu ambrozia melancolică servită la primele agape echinoxiste”. „Echinoxist” îl consideră și Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, istoricul literar accentuând: „nu e nimic postmodern la el”. Dar tot Manolescu observa în cărțile de după 1989 ale lui Vasile Dan „un alt ton”. Prin antologia de față, evoluția artistică și totodată valorică în poezia lui Vasile Dan devine destul de evidentă, de la o fază de tinerețe mai caligrafică și mai emfatică, într-adevăr „echinoxistă”, la una în care subtilitatea și profunzimea nu se mai exclud, iar modernismul viziunii preia discursiv strategiile textuale ale postmodernismului. Iată cum scria Vasile Dan în 1980, într-un poem, Viața, în zori, din volumul Scara interioară: „Noaptea, cu florile ei de lotus pe cer,/ umflându-se și dezumflându-se.// Apoi ca o fântână tulburată încet te limpezești,/ lichidul ia nu numai forma, dar și culoarea –/ până la identificare – a Vasului./ Viața ia nu numai forma, dar și culoarea –/ până la identificare – a trupului”. Să comparăm cu un Cântec din Lentila de contact (2015), în care scrisul „frumos” se constituie mai mult ca o organizare a textului (cu un același vers repetat la începutul fiecărei strofe) decât ca o caligrafie poetică: „Să nu o mai ocolim atâta/ de multe ori ai o mână de dat/ și iei cu două Doamne/ mare mai e puterea ta.// Să nu o mai ocolim atâta/ ai plecat gata ești bun plecat/ adio copile îi strigi răgușit bătrân/ pe o fotografie mică decolorată.// Să nu o mai ocolim atâta/ nici nu te cunosc bine/ doar la chip/ dar nicidecum cel de acuma.// Să nu o mai ocolim atâta/ ce ai cântat e bun cântat/ liniștea bandajează cu multă zăpadă/ un trup negru”. În sfârșit, iată un poem pe care l-am citat când am făcut în România literară cronica la volumul Focul rece și alte poesii (2018), și mă bucur că autorul l-a considerat de asemenea important, incluzându-l în sumarul antologiei. E vorba despre Tocul ușii, în care parabolicul este înfășurat perfect în „epica” existențială, în apropierea personajului distinct și a omului în general, prin măsurări repetate, de orizontala finală. Nicio notă de prețiozitate, „echinoxistă” sau nu, în acest poem profund și memorabil: „pe tocul ușii mă măsuram de mic/ la ieșire dimineața din casă/ cu o linie subțire neagră/ de creion tocit./ cât am crescut/ peste noapte?/ peste săptămână?/ peste an?/ până am uitat de mine./ tocul ușii e și acum tot acolo./ doar liniile negre s-au subțiat/ s-au decolorat/ au pierdut din contur.// casa aceea acum nici nu mai e./ a dus-o apa/ mureșului/ la inundațiile din 1971./ tocul l-am scos întâmplător/ din pământul reavăn./ mă măsor acum tot pe el/ așa cum stă/ culcat”. Evoluția poetului nu mai trebuie subliniată.
E adevărat că, organică fiind, ea încorporează vizionarismul modernist al volumelor de tinerețe, doar organizându-l literar mai bine. Retorismul dispare, lăsând textul să respire, iar poetul spune mai oblu ceea ce pe vremuri spunea mai complicat și mai ceremonios. Poemele mai noi și ineditele din antologie au o tăietură perfectă, de artizan liric care s-a confruntat de n ori cu aceeași dificultate de a exprima cât mai mult într-un spațiu textual cât mai restrâns. Capacitatea de esențializare și de intensificare a poeziei, a fiecărei secvențe asupra căreia autorul a stăruit atât, este la Vasile Dan cu totul neobișnuită. Nu întâmplător el ajunge și la formatul unui fel de hai-ku, uneori pictural, alteori intelectual. În numai câteva cuvinte, ca într-o epură modernistă, poetul comprimă un întreg proces reflexiv și deliberativ, laolaltă cu evantaiul de implicații strâns și arătat cititorului: „Eu. Ca o excepție a clipei“ sau (puțin mai ornat): „Lătra în lanț ca soarele umbrit“. Primul poem este mai scurt decât propriul lui titlu (!), ca o ironie a autorului mixând aici modernismul eliptic și postmodernismul pseudo-prozaic. Întâmplări crepusculare și alte poeme la Colibița (II) se intitulează textul de un vers.
Dincolo de aceste căutări și performanțe de etapă sau de vârstă artistică, impresionează la Vasile Dan originalitatea și omogenitatea viziunii poetice, seriozitatea cu care el și-a căutat și definit un stil propriu, eforturile neîntrerupte – ori reluate iar și iar – de a-și onora vocația lirică. Antologia este a unuia dintre cei mai buni poeți români contemporani.