Se observă în noua carte a lui George Volceanov, care a primit (ex aequo) Premiul Cartea Anului acordat de România literară și care are un titlu deopotrivă „comercial“ și bibliofil – Un Shakespeare pentru mileniul trei: istoria unei ediții –, o particularitate a scrisului acestui reputat anglist și traducător. El este capabil de o cercetare aprofundată și extinsă atât pe palierul de istorie literară și culturală, epoca elisabetană devenindu-i, în timp, familiară, cât și pe cel al unei receptări ample, de secole, de care s-a bucurat opera marelui Will. Cu aceeași pasiune, răbdare și, în fond, devoțiune intelectuală pentru un domeniu, Volceanov a „scanat“, a analizat și a reinterpretat mai toate contribuțiile notabile la shakespearologie, străine și românești, asta însemnând un corpus uriaș de texte și care, în loc de a scădea pe măsură ce un cercetător parcurge unele dintre ele, crește. Scriind, tot în România literară, despre cartea lui Volceanov Întoarcerea la Marele Will sau Reconsiderarea canonului shakespearian (2020), notam această cifră uimitoare și strivitoare: în ultimii 60 de ani, peste 129.000 de titluri (adică articole, cărți și studii) alcătuiesc Bibliografia Mondială Shakespeare, postată de Universitatea A&M Texas. Dacă exhaustivitatea a devenit deci imposibilă, traducătorul și cercetătorul român nu se folosește de acest fapt obiectiv ca de un alibi, pentru a ignora senin contribuțiile altora și a le oferi pe ale sale în loc. Aceasta este o veritabilă maladie în câmpul intelectual românesc: a ignora, a nu cita contribuții semnificative anterioare, a scrie despre un subiect ca și cum tu ai fi primul preocupat de el. Iată de ce, la antipodul acestui mod bizar de a înțelege istoria literară (ca și pe cea a oricărei discipline), Volceanov își respectă și în cartea recentă modul de lucru și stilul elegant al raportării istoriografice. Desigur, pentru cine i-a urmărit activitatea și scrisul, raportarea aceasta la contribuțiile anterioare nu este una formală și complezentă. Autorul nu se sfiește să facă obiecții, să amendeze puncte de vedere contestabile, să urmărească pe text nu numai diferențele între traducerile făcute din Shakespeare, ci și erorile precursorilor. Aplicând parcă punctajul unei polemici de tip Oxford, Volceanov dezbate cu adevărat un subiect și nu se lasă impresionat de sonoritatea numelui celui pe care îl va amenda.
Astfel, partea a doua și cea mai amplă din cele trei ale cărții de față se intitulează Dialogul cu precursorii și este întru totul edificatoare asupra metodei de lucru Volceanov, în care regăsim o curiozitate intelectuală niciodată tocită, insistența pe așa-zisele „detalii“ (în marile opere nu există detalii nesemnificative, mai totul este relevant), confruntarea permanentă între textul shakespearian și versiunile în care a fost tradus în românește, referința la contextul socio-cultural ce a marcat, într-un chip sau altul, traducerile (într-un fel sună o traducere din Shakespeare în epoca realismului socialist și altfel sună una nouă, făcută în ultimii ani de un membru al echipei Volceanov), atenția mărită la elementele și aspectele lingvistice și, nu în cele din urmă, un umor intelectual de cea mai bună calitate, care dă farmec și ritm lecturii cărții. Ea se citește încet, pe îndelete, pentru a savura fiecare pagină doldora de informație și analiză, pentru a-l urmări pe autor cu obiecțiile și „chichițele“ lui (un nume care-mi vine imediat în minte, dintr-o generație anterioară, este cel al regretatului Ștefan Cazimir) și pentru a înțelege, inclusiv prin disputele de traductologie, cât de dificilă este tălmăcirea operei marelui Will în limba română. Înainte de a vedea principiile noii ediții, enunțate de Volceanov în finalul părții întâi, să urmărim felul sistematic în care autorul se raportează la predecesori. Chiar titlurile capitolelor din partea a doua sunt probabil frisonante pentru cei care cred că istoria literară înseamnă o oferire reciprocă de buchete de flori. Secțiunea amplă începe cu „un paricid literar: Volceanov versus Levițchi“, continuă cu „erorile perpetuate în traducerile românești“, listează, spre inconfortul lectorului temător de critici, o „poliție a traducerilor“ și „un pic de autocenzură“ și îi prezintă pe Dragoș Protopopescu și Mihnea Gheorghiu ca „înfrățiți întru greșeli“, iar pe Dan Duțescu și Mihnea Gheorghiu ca pe autori de „erori în serie“… Nu vreau să fiu spoiler; voi mai nota doar două capitole, pe cât de bogate în informație, pe atât de convingătoare în demonstrație: „Dan Botta și rusificarea limbii române în Regele Ioan“, respectiv „Cum a transformat Dragoș Protopopescu o piesă păgână (Regele Lear) într-una creștină“. Fiecare dintre aceste subcapitole și capitole care alcătuiesc partea a doua a cărții constituie o demonstrație riguroasă, făcută după regulile academice, cu citare, obiecții „punctuale“, explicarea detaliată a motivației obiectării, recunoașterea meritelor celui analizat meticulos, confruntarea permanentă cu originalul shakespearian, disponibil și acesta în mai multe versiuni și ediții cu diferențe.
Să dau un singur exemplu: cum se poate polemiza ca la Oxford pe tema unei… înjurături, mai exact, a variantelor de traducere a unei înjurături a lui Falstaff. Mai întâi Volceanov arată că aceasta e înjurătura „preferată“ a personajului shakespearian, iar analiza, care poate fi și mai aprofundată, e impecabilă: „’Sblood ocupă poziția a doua atât ca intensitate, cât și ca ocurență. La Falstaff apare de șase ori, fiind înjurătura lui preferată, alături de imprecațiile ce conțin substantivul plague («ciumă»). O analiză de text mai aprofundată ne-ar demonstra faptul că, spre deosebire de Hotspur, la care înjurăturile sunt expresia furiei nestăpânite, a unui temperament eminamente coleric, la Falstaff ele reprezintă, cel mai adesea, un act gratuit. Falstaff înjură de dragul de-a înjura, sfidând normele bunului simț și pe cele ale conviețuirii sociale (…) Falstaff recurge la această înjurătură și într-o altă scenă memorabilă, cea în care subliniază ideea că viața, indiferent cum ți-o salvezi, e mai importantă decât «onoarea», o vorbă goală, de care au parte «cei care au murit miercurea asta» (V, 4, 112). Înjurătura apare câte o dată și în vocabularul lui Hotspur (I, 3, 245), respectiv Bardolph (III, 3, 48).“ (pp. 169-170). Iar apoi autorul face un nou tabel (sunt destule în cartea de față) pentru a sistematiza și totodată a face mai pregnante vizual diferențele. Una și aceeași înjurătură a lui Falstaff este tradusă în mai multe feluri și de Duțescu, și de Volceanov, primul reliefând-o ca pe un jurământ, iar al doilea, ca pe o injurie. Diferențele sunt spectaculoase: unde Duțescu traducea „Mă jur pe Dumnezeu“, Volceanov echivalează în română cu „Pe dracu’“, unde Duțescu prefera „Pe sângele Domnului“, Volceanov optează pentru „Ce mama mă-sii…“, în fine, acolo unde Duțescu alegea un „Hâmmm!“, Volceanov, mai buruienos ca să prindă esența personajului, preferă un neted „Futu-i…“.
Dincolo de posibilele variante de traducere și de controversele între specialiști, care ar putea fi nesfârșite, cu condiția de a fi mai întâi începute, de remarcat un principiu respectat de Volceanov inclusiv în felul în care traduce înjurătura preferată a lui Falstaff. Variantele lui de aici sună mai firesc și reflectă o experiență așa zicând socio-culturală mai mare. Nimeni probabil nu spune astăzi nicăieri „Pe sângele Domnului“, formula fiind sau părând prețioasă, emfatică, livrescă aproape, deci în totală contradicție cu injuria lui Falstaff și cu natura personajului care o folosește. Prin „Ce mama mă-sii…“ (s-ar fi putut folosi chiar ceva mai tare, dar nu insist), Volceanov aplică așadar setul de criterii explicitate în subcapitolul Poetica noii ediții, criterii limpezi, raționale și cu beneficii însemnate pentru lectura și jucarea pieselor lui Shakespeare azi. Traducerile noi trebuie făcute într-o limbă română „modernizată“ și „accesibilă publicului (mai ales celui tânăr) de azi“. Ele ar trebui „să scoată la suprafață stratul lexical vulgar și obscen al limbii lui Shakespeare“, ocultat de obicei de traducătorii români anteriori din motive de pudibonderie socialistă sau din altele. În sfârșit, la al treilea punct din cele enunțate de Volceanov pentru a explica poetica noilor traduceri, acestea sunt destinate preponderent oamenilor de teatru, fiindcă Shakespeare „n-a scris pentru școlari, studenți și filologi, ci pentru spectatori“ (pp. 56-67). Și acum, revenind la tabelul cu diferențe între versiunea Duțescu și versiunea Volceanov la traducerea înjurăturii preferate a lui Falstaff, nu poți să nu te întrebi: cum va suna pe scenă un „Hâmmm!“ găsit de Duțescu pentru a-l reda pe slobodul la gură personaj shakespearian? O statistică oferită în carte întărește concluzia că traducerile canonice de la noi nu au fost preferate decât de unii regizori: din 260 de spectacole Shakespeare montate în România, numai 95 „au folosit ca text de scenă traducerile canonice (adică cele incluse în edițiile E.S.P.L.A. și Univers)“ (p. 66).
Iată că titlul cu „cârlig“ comercial, Un Shakespeare pentru mileniul trei, este adecvat filozofiei traductologice a echipei Volceanov ce a lucrat la noul proiect atât de necesar, precum și cărții de față, care îi face istoria.