Cutremurătoare în simplitatea ei, o sentință notată de Ion Vianu: el spune că într-un oraș pot exista în același timp locuințe neocupate și oameni care dorm sub cerul liber… Nu evidența surprinde, ci poezia involuntară din formulare. Câte feluri de cetăți, atâția oameni, și invers, așa echivala Platon, în Republica, contradicțiile relației identitate-oraș. Aproape de prezent, afirmând ceva mai limpede că locuitorii își alcătuiesc propriul oraș, care nu seamănă cu al Celuilalt, Wunenburger propune o sintagmă plastică: atlasul interior. Cu asemenea imagini și altele, desprinse din geografia senzorială și viziunile geocriticii, Andreea Răsuceanu alcătuiește harta ficțiunilor urbane după măsurile spațiului și întâmplările trecutului – cum, inspirată, ne trimite la noțiunile lui Calvino. (Meta)Istoriile alternative construite de cei 15 autori, cărora li se adaugă coordonatoarea, au ceva din mirajul unei definiții alunecoase, pentru că fiecare text redefinește Orașul. Înainte de-a spune ceva despre fiecare proză, mă grăbesc să observ că orașele actualității nu mai seamănă cu cel pe care-l prețuiesc mai mult, literar vorbind: cel din Poarta neagră a lui Arghezi. De aici topografiile postmodernilor, din orașul reveriei și suferinței argheziene, din cloaca de nenufari, din vintrele căruia creștea poezia neoexpresionistă.
Despre orașul inițiatic ca oglindire a istoriei abandonurilor citim în textul lui Marius Chivu; o poveste a întâlnirilor providențiale risipite în nostalgie și biografia iluziei. Așa sunt „Forevării“ provinciali din jurul lui Angie – MC și viitoare invalidă, vedetă, maestru și „epilog“ tragic al devenirilor. Tot despre despărțire relatează Mariana Codruț: de trup și inocență, de oraș și neprihănire, traversate patetic de cuplul (edenic) Luca-Doina, cu dorințe meteorice și ritmuri cenzurate, până la trădarea neverosimilă a trupului. Responsabilitățile venite cu vârsta îndepărtează prieteniile în proza lui Bogdan Coșa: condamnați la nefericire și uitând evaziunile de altădată se intersectează Bobiță și Mișu; cum singurătățile se trăiesc numai prin animale de companie, ei refac harta orașului nocturn, acum nesemnificativă. Ingenioasă e schița lui Augustin Cupșa: mioapa Ileana nu reușește să vadă orașul, darămite propria viață. Dar corectează realitatea clipei traversând simultan melancolia ratării feminității și viețile paralele ale celorlalți, reprimarea emoțiilor și confesiunile înșelătoare. Tot o singurătate, a nimfetelor, prezintă Adela Greceanu: între istoricul familiei și stranietatea îndrăgostirii, Onda arată cum orașul-quest, ca joc al (auto)descoperirii, e totuna cu iraționalul trupului și debusolarea vârstei. Fauna orașului și monografia tânărului trecut din comunism în libertate se regăsesc în poetizările lui Borco Ilin, specialistul amneziilor fericite din jurnalul trecutului, prozator cu buletin de trecere prin lume a nebunilor frumoși. Minimalistă și ritualică e drama înscenată de Florina Ilis, cu detectivistica orașelor suprapuse în mintea generațiilor din aceeași familie. Orașul labirintic ca suspans al demenței, coroborat cu deformarea realității, sunt șansele ultime ale logicii din harta interioară.
Un caleidoscop cărtărescian al frontierelor geopsihologice, cu lirism ambiguu și priviri oraculare pe spirala timpului, ilustrează textul lui Angelo Mitchievici. La fel, întoarsă spre un eu nostalgic, e și povestea destinelor mici, scrisă de Iulian Popa. Cu iluziile Dunării și a primei iubiri, incertitudinea roade violent tinerii, mai dur chiar decât moartea unuia dintre ei. Despre extravaganța vociferării ca formă de celebritate urbană citim în textul lui Mircea Pricăjan. Între jocul seducției și schimbul de identități, suspansul erotic și thrillerul sucelii se insinuează emblema orașului: noul cuplu psiho-adamic. Portalul prezent-trecut din proza Vioricăi Răduță alcătuiește în cele din urmă un minuțios oraș de oglinzi: sufocant, cu atmosferă de localitate damnată, cu deposedați de simțuri prin automatisme nesănătoase.
Scenă în care hărțile memoriei dialoghează cu rezonanțe în labirintul psihologic, încremenit, de-o parte și de alta a istoriei, este orașul Andreei Răsuceanu; specialistă în hazardul relațiilor, scriitoarea adoptă fisurile memoriei la marginile captivităților. Mitogeografia lui Adrian G. Romila e un remake după Apocalipsis, bine dozat în ambianța fabulos-întunecată, cu mișcări de suspans arhetipal și viziuni cinematografice. Întoarcerile deturnează destinele urbane din textele Corinei Sabău, Sebastian Sifft și Tatiana Țîbuleac. Prima e ironică, parodiind derapajele grafomanului: revenit în orașul natal, eroul își deturnează destinul, ca și cum compatibilitățile provinciale exorcizează sensurile – devenite, brusc, absurde. Flirtul virtual din proza lui Sifft se confruntă cu întâlnirea reală, condiționată însă de familiarizări imposibile pentru Străină, angoasante pentru experiența seducătorului – toate parte din relatarea unei simpatice feline. În fine, un epilog aforistico-poetic din psihologia exilatului cu orașul este schița Tatianei Țîbuleac.
Inedită și tonifiantă ca viziune, Cartea Orașelor arată de fapt o viață secretă a orașelor, una trădată de ochiul vigilent-nostalgic al scriitorilor. Cei din urmă sunt locuitori aparte: nemulțumiți doar să privească, ei văd ieșirile din labirint sau indiciile din acel graffiti din miezul nostalgiei, care este adevăratul buletin urban.