Poeme de Andrei Zanca

Nimic nu e gratis

nimic degeaba-n lumea asta, se spune

cu fast, plecăciune și acceptare

deîndată preluate de vlăstarele

potopite de-o nepăsare de zgură

Călăul vremurilor, timpul

e o amprentă unică a fiecăruia

cum nici un fulg nu e identic cu altul, timpul

lăsând în urmă progresul, străbătând valoare

după valoare și gâfâind tot mai tare pe măsura

rostogolirii laolaltă în abis

Atât de mult s-a propagat și răspândit minciuna

încât

adevărul e de îndată suspectat și resimțit drept ostil

Nu e oare atunci iubirea deplină pentru o viețuitoare,

ce te urmează tăcută toată viața ei, cu o dragoste

și cu o credință – nouă, parcă nefirească –, o iubire

limpezită, fără pretenții și fără de obligații, mult

mai pură decât una lălăită în cânturi și îmbrățișări

gâfâite, ori auzi doar spunându-se cu ton academic:

asta e cu totul altceva?“

spunea un companion și m-am gândit deodată:

mai ales acum când lipsesc oamenii de atitudine

și sporesc somnolând (tele)spectatorii impasibili

în fața ecranelor

când, nu noi trebuie să salvăm natura, meleagurile –

ele ne pot mântui

când doar în clipă suntem aproape de misterul

divin

ce-a fost și ce va fi, învolburându-se-n beznă, oare

să rămână mereu prizonierii mentalităților

de mahala, ai libertinajului, ai ignoranței aleșilor

după care urmează obsesia profitului

a celor prostiți și indolenți din naștere

îndemnați și manipulați de cei ce cantonează

până și viața spre a opri moartea?

și-am auzit brusc din vocea unuia

în care credeam până atunci, o expresie ce-i scăpa

de sub control într-o conversație televizată, învins

pueril de un automatism îndelung exersat:

am înțeles …“ – scurt. –

lămurind amar totul, însă

la ce bun când de n-ar avea spatele

protejat n-ar fi în funcție, nici în focarul public?

Am văzut mistuindu-se vremuri trecute ca niște

trepte

încremenind ca niște ruine și-afară primele frunze

dintr-o toamnă rece plutind în vânt, înălțând

în volute, ultimele semne ale celor dragi

și duși, în iernile din urmă, tot mai grele.

tot mai împovărate

în care parcă ne mișcăm într-o ficțiune premeditată

de unde nu mai putem ieși decât descoperind cine

este în spatele ei

într-o lume-n care bărbatul ar deține adevărata

smerenie iar femeia, o limpezită blândețe

ce-s una și aceeași

pe această primă

treaptă a păcii.

Ce semn între semne un corb negru între firele

de iarbă încă verzi ale grădinilor din acest poem

fluid și atât de efemer în albastrul cerului dintre noi

într-o picătură sacră de rouă

 

o iarnă grea

supușenia prin secole, obediența slugarnică

duc în cele din urmă la acte de cruzime inimaginabile

la înstrăinare printr-o agresiune sporită între noi.

nici afecțiune, nici simțul vinei

nici empatie, nici simțul omeniei.

meleagul e treptat o închisoare, de frica

și zădărnicia căruia mulți evadează

alungați, sporind numărul robilor

pe alte meleaguri

unde-i așteaptă alți satrapi, alte legi

sporite mereu de vreo molimă

un iarmaroc de prostie și-o

mână de oameni dăruiți

prostituându-se de frică

ori pentru o mână

de arginți

deși în toți doarme acea clipă celebră

în care Valjean îl privește într-o răsucire

de conștiință pe episcopul ce-l găzduise

și care nega în fața jandarmilor că nu fusese

ușurat noaptea de argintărie și sfeșnice

că i le dăruise, știind că totul se află

într-o anume mână

și rugându-se tăcut ca ocnașul să afle

calea dreaptă

însă cum poți fi pe calea dreaptă

într-o lume supusă, îngenuncheată

forțat de o mână de oameni?

pesemne doar în pace cu tine

însuți prin smerenie și căință

aflate mai aproape de suflet

decât o cămașă zdrențuită

de ocnaș acuzat pentru

furtul unei pâini

doar prin smerenie ni se arată, ni se dezvăluie

înțelesul – nu prin încrâncenare infatuată.

și tot din smerenie nu le mai putem împărtăși

decât celor însetați cu adevărat

te apuci încet și scrii.

te oprești și revezi cele înșirate

surâzând străin, de parcă altcineva

ar fi scris toate acestea, nu tu –

eu te-am iubit și te iubesc și acum

auzi ca-n vis o voce, însă cum poți

să stingi încetul cu încetul pe cineva

iubindu-l, când o stranie neliniște

te mână mereu, fără de odihnă?

azi când mulți, tare mulți

nu mai au meleag natal, însă

sunt europeni cu toții.

oricum.

Pășeam astfel prin odaie

în sus și-n jos, când deodată

fereastra s-a deschis de la sine

zgâlțâită de vânt, și-am rămas

așa – încremenit privind îndelung

cu stupoare și blândețe picăturile

de ploaie și de grindină fină din

palma mea deschisă pe când

afară se pregătea încet

iarna grea.