Nimic nu e gratis
nimic degeaba-n lumea asta, se spune
cu fast, plecăciune și acceptare
deîndată preluate de vlăstarele
potopite de-o nepăsare de zgură
Călăul vremurilor, timpul
e o amprentă unică a fiecăruia
cum nici un fulg nu e identic cu altul, timpul
lăsând în urmă progresul, străbătând valoare
după valoare și gâfâind tot mai tare pe măsura
rostogolirii laolaltă în abis
Atât de mult s-a propagat și răspândit minciuna
încât
adevărul e de îndată suspectat și resimțit drept ostil
„Nu e oare atunci iubirea deplină pentru o viețuitoare,
ce te urmează tăcută toată viața ei, cu o dragoste
și cu o credință – nouă, parcă nefirească –, o iubire
limpezită, fără pretenții și fără de obligații, mult
mai pură decât una lălăită în cânturi și îmbrățișări
gâfâite, ori auzi doar spunându-se cu ton academic:
asta e cu totul altceva?“
spunea un companion și m-am gândit deodată:
mai ales acum când lipsesc oamenii de atitudine
și sporesc somnolând (tele)spectatorii impasibili
în fața ecranelor
când, nu noi trebuie să salvăm natura, meleagurile –
ele ne pot mântui
când doar în clipă suntem aproape de misterul
divin
ce-a fost și ce va fi, învolburându-se-n beznă, oare
să rămână mereu prizonierii mentalităților
de mahala, ai libertinajului, ai ignoranței aleșilor
după care urmează obsesia profitului
a celor prostiți și indolenți din naștere
îndemnați și manipulați de cei ce cantonează
până și viața spre a opri moartea?
– și-am auzit brusc din vocea unuia
în care credeam până atunci, o expresie ce-i scăpa
de sub control într-o conversație televizată, învins
pueril de un automatism îndelung exersat:
„am înțeles …“ – scurt. –
lămurind amar totul, însă
la ce bun când de n-ar avea spatele
protejat n-ar fi în funcție, nici în focarul public?
Am văzut mistuindu-se vremuri trecute ca niște
trepte
încremenind ca niște ruine și-afară primele frunze
dintr-o toamnă rece plutind în vânt, înălțând
în volute, ultimele semne ale celor dragi
și duși, în iernile din urmă, tot mai grele.
tot mai împovărate
în care parcă ne mișcăm într-o ficțiune premeditată
de unde nu mai putem ieși decât descoperind cine
este în spatele ei
într-o lume-n care bărbatul ar deține adevărata
smerenie iar femeia, o limpezită blândețe
ce-s una și aceeași
pe această primă
treaptă a păcii.
–
Ce semn între semne un corb negru între firele
de iarbă încă verzi ale grădinilor din acest poem
fluid și atât de efemer în albastrul cerului dintre noi
într-o picătură sacră de rouă
o iarnă grea
supușenia prin secole, obediența slugarnică
duc în cele din urmă la acte de cruzime inimaginabile
la înstrăinare printr-o agresiune sporită între noi.
nici afecțiune, nici simțul vinei
nici empatie, nici simțul omeniei.
meleagul e treptat o închisoare, de frica
și zădărnicia căruia mulți evadează
alungați, sporind numărul robilor
pe alte meleaguri
unde-i așteaptă alți satrapi, alte legi
sporite mereu de vreo molimă
un iarmaroc de prostie și-o
mână de oameni dăruiți
prostituându-se de frică
ori pentru o mână
de arginți
deși în toți doarme acea clipă celebră
în care Valjean îl privește într-o răsucire
de conștiință pe episcopul ce-l găzduise
și care nega în fața jandarmilor că nu fusese
ușurat noaptea de argintărie și sfeșnice
că i le dăruise, știind că totul se află
într-o anume mână
și rugându-se tăcut ca ocnașul să afle
calea dreaptă
însă cum poți fi pe calea dreaptă
într-o lume supusă, îngenuncheată
forțat de o mână de oameni?
pesemne doar în pace cu tine
însuți prin smerenie și căință
aflate mai aproape de suflet
decât o cămașă zdrențuită
de ocnaș acuzat pentru
furtul unei pâini
doar prin smerenie ni se arată, ni se dezvăluie
înțelesul – nu prin încrâncenare infatuată.
și tot din smerenie nu le mai putem împărtăși
decât celor însetați cu adevărat
te apuci încet și scrii.
te oprești și revezi cele înșirate
surâzând străin, de parcă altcineva
ar fi scris toate acestea, nu tu –
eu te-am iubit și te iubesc și acum
auzi ca-n vis o voce, însă cum poți
să stingi încetul cu încetul pe cineva
iubindu-l, când o stranie neliniște
te mână mereu, fără de odihnă?
azi când mulți, tare mulți
nu mai au meleag natal, însă
sunt europeni cu toții.
oricum.
Pășeam astfel prin odaie
în sus și-n jos, când deodată
fereastra s-a deschis de la sine
zgâlțâită de vânt, și-am rămas
așa – încremenit privind îndelung
cu stupoare și blândețe picăturile
de ploaie și de grindină fină din
palma mea deschisă pe când
afară se pregătea încet
iarna grea.