Memoriile unui om cuminte
Recentul volum Ultimul în spațiul arhaic, subintitulat Memorii. Copilăria, abordează dintr-o altă perspectivă teritoriul care alimentează o bună parte din proza de ficțiune a lui Cornel Nistea. Pentru care copilăria nu înseamnă acea „vârstă de aur“ construită de imaginația fabuloasă a lui Creangă, ci, dimpotrivă, etatea la care se declanșează o suită de confruntări dure cu condițiile și, nu în ultimul rând, cu sistemul care le-a generat.
Dar, dacă în proza de ficțiune – începând cu cartea de debut, Focuri în septembrie (1984), masacrată de cenzură, însă remarcată de Valeriu Cristea în România literar\ – acest univers și aceste momente de răscruce sunt transfigurate și împletite în biografiile personajelor, aici ele sunt asumate și filtrate prin propria conștiință. Nu este vorba de o persoană întâi a autenticității camilpetresciene, cât de reflecția asupra unor întâmplări și împrejurări care au jalonat, în cele din urmă, destinul scriitorului.
Ca memorialist, Cornel Nistea nu cade în păcatul (în care cad mulți) de a-și înfrumuseța biografia. Sensul scrierii acestui volum – care putem bănui că va fi urmat de altele – este descrierea și înțelegerea propriei vieți, a tuturor acelor forțe, circumstanțe și condiționări care, intersectându-se cu personalitatea celui care scrie, l-au făcut să devină ceea ce este el, azi.
Trebuie spus că, deși nu lipsește, nu pitorescul etnografic al copilăriei ardelene ocupă primul plan al rememorărilor celui născut „în spațiul arhaic“. Cornel Nistea este, ca prozator, un modernist, nu un tradiționalist, iar afecțiunea sa pentru spațiul natal este sobră și intelectuală. Cu atât mai mult, cu cât prozatorul are curajul de a denuda, de fapt, mitul livresc al copilăriei petrecute în mediul rural: ruralitatea postbelică românească este, în amintirea sa, un spațiu aspru, câteodată chiar nemilos, în tot cazul, deloc idilic. Răcelii pragmatice a vieții de familie – căci țăranul român e duios și sentimental numai în fabulațiile ideologice ale lui Iorga, care nu-l cunoștea deloc – i se adaugă asprimea unui timp al valorilor răsturnate, anume anii 1950-1960, ai stalinismului victorios. Copilăria viitorului scriitor Cornel Nistea este, astfel, un amestec năucitor de spaime ale descoperirii lumii și de alte traume, profane, decurgând din ciocnirea familiei tradiționale românești cu un regim barbar, a cărui țintă era tocmai distrugerea țărănimii ca atare și transformarea oamenilor din mediul rural în proletari agricoli. Adică în indivizi fără identitate și fără rădăcini.
Meritul principal al prezentelor memorii este, prin urmare, devoalarea altor zone de conflict cu sistemul comunist decât cele pe care le cunoaștem din scrierile foștilor deținuți politici. Dacă, în acestea din urmă, întâlneam o ciocnire ireductibilă, izvorând din opoziția ideologică, politică și intelectuală față de comunism, în suferințele pe care le îndură familia Nistea – cotele, epurările, șicanele de tot felul – găsim un alt conflict. Cel dintre omul de bun-simț, nu neapărat înzestrat cu o conștiință politică, și un sistem absurd, pus în aplicare (în special în primul deceniu de după război, când au loc și întâmplările rememorate în Ultimul în spațiul arhaic) de niște bezmetici. Cei care cred că regimul comunist a fost o prezență îndepărtată în viața oamenilor obișnuiți au ocazia să se convingă că se înșală: până și în îndepărtatul sat ardelean în care crește copilul Cornel, comunismul dă totul peste cap. Fără să se vorbească despre el prea mult, în familie sau în comunitate, este omniprezent.
Dar să nu se înțeleagă că aceste memorii de copilărie sunt exclusiv politice. Conflictul cu sistemul este mai degrabă un fundal, peste care se așază întâmplări și personaje ale lumii satului: rude, cunoscuți, apariții întâmplătoare. Prozator modern, cum spuneam, autorul alege o modalitate narativă fragmentară, care dă ritm și suflu de viață amintirilor. Spre deosebire de memorialiștii tradiționali, Cornel Nistea alcătuiește un caleidoscop de oameni și întâmplări, spre a sublinia, poate, faptul că devenirea sa nu a fost simplă și liniară (aspect pe care biografia scriitorului, de altfel, îl confirmă).
O altfel de poveste a distrugerii țărănimii decât cea din Moromeții II, volumul Ultimul în spațul arhaic găsește, în universul narațiunilor care se raportează la sistemul din care am ieșit în 1989, o nișă neacoperită de nimeni până acum.
Un ceasornicar al tainelor și adâncurilor
Poet, prozator și traducător, Kocsis Francisko este o personalitate aparte în spațiul comunicării literare româno-maghiare.
Pare a fi un bilingv perfect, după cum o atestă performanțele în materie de traduceri literare în și din cele două limbi, ca și faptul că scrie cu egală ușurință atât în română, cât și în maghiară.
Recentul său volum de proze scurte, intitulat Atelierul de pipe și tutun, reprezintă o apariție oarecum insolită, într-un gen care, după strălucirea din anii 1980, a intrat în ultimul timp într-o vădită penumbră.
Surpriza este că acest scriitor mureșan ne propune nu numai un volum foarte bun, care se citește cu plăcere și interes, ci și un univers și un stil. Culegerea este unitară fără a fi uniformă, prozatorul simțindu-se la fel de bine pe teritorii ample (ca în povestirea titulară, ori în Împrumutul care nu mai poate fi restituit) și pe spații restrânse, în texte care au mai puțin de o pagină, fără să fie niște „jucărele“. Semn că autorul investește în limbaj și, ca orice povestitor cu har, „topește“, cum spunea Barthes, „de ce-ul lumii“ în „cum povestesc?“. Altfel spus, universul prozelor lui Kocsis Francisko nu există independent de stilul lor.
Căci acest univers, în sine, nu are nimic ieșit din comun. Un țăran, de pildă, pe nume Pitea Farcaș („cu prea mult țuști de viață“, îl descrie prozatorul) se decide să prindă în capcană un mistreț, dar sfârșește devorat de niște lupi care, teoretic, dispăruseră demult din locurile acelea. Povestirea este condusă de autor cu multă măiestrie, într-un ritm când lent, când fulgerător, fie planând la suprafața întâmplărilor, fie coborând în adâncimile sufletului personajelor, dar mergând tot timpul pe linia foarte subțire de incertitudine care desparte realismul de fantastic. Iscusința cu care Kocsis configurează un univers țărănesc care, având note specifice mureșene, poate fi în același timp de oriunde, ne sugerează că avem de-a face (cum, de altfel, spune Ștefan Borbely în cuvântul de pe coperta a IV-a) cu un prozator cultivat, școlit, capabil să evite capcanele regionalismului, inclusiv ca limbaj, fără a sacrifica picătura necesară de pitoresc. Această capacitate de a revela o umanitate pe care, îndeobște, literatura de azi o ignoră mi se pare una dintre virtuțile cele mai de preț ale prozei lui Kocsis Francisko.
În alte texte, însă, cum ar fi chiar Atelierul de pipe și tutun, se vede mâna de „ceasornicar“ a autorului. Nu atât în sensul meșteșugului, cât în cel al minuției detaliilor, al sugerării unor adâncimi și taine, și, mai ales, al armoniei de ansamblu, într-o povestire care, altminteri, se alimentează tot din incertitudine și navighează imperceptibil între verosimilitatea amănuntului de atmosferă balzaciană și plonjonul (în) fantastic. Tocmai aparenta verosimilitate realistă este cea care, contrapunctând trecerile „dincolo“, întreține suspansul, după cum se poate observa și în Misterul morții din strada Lungă sau cum se ascunde aurul în vremurile nefaste.
Cât privește textele foarte scurte, de o pagină sau chiar mai puțin (recordul îl deține Luntrea, de numai nouă rânduri), trebuie spus că ele nu sunt deloc „fragmentariste“. Kocsis experimentează cu succes o tehnică narativă foarte îndrăzneață: aceea a „pilulei“ de epic, construit însă prin intermediul dicțiunii, nu al desfășurării unei acțiuni, care, prin forța împrejurărilor, este imposibilă într-un spațiu atât de mic. Astfel, prozatorul demonstrează că diferența dintre poezie și proză nu constă în ignorarea stilului de către cea de-a doua, minimalismul său fiind o chestiune de viziune, nu de precaritate a expresiei. Care la el este, dimpotrivă, cum spunea cineva, „bătută în patru muchii“.
Avem, așadar, în Kocsis Francisko un prozator care, din fericire, merge în răspăr cu tendințele momentului, reușind în Atelierul de pipe și tutun unul dintre puținele volume de proză scurtă ale ultimilor ani în care se simte, pe lângă talentul narativ al autorului, și o reflecție originală asupra genului în sine.