Un copil normal, de 12 ani, cu multe visuri, încercând să lase în lume un semn tangibil al trecerii lui, este protagonistul unui roman care vorbește despre normalitate: Un băiat ca toți ceilalți, scris de Lorenzo Marone. Cu certitudine normalitatea și inocența sunt teme dificile pentru beletristică, iar scriitorul italian, cu un remarcabil talent de a simplifica înțelesurile la statura celor 12 ani ai eroului său, dar și de a aloca puteri neobișnuite unei lumi în mișcare și transformare, relatează fenomenele tragice a două mișcări tectonice simultane, care transferă între ele efectele seismice: una a violenței sociale, a încercării de astupare a vocii publice prin uciderea jurnaliștilor care denunță practicile mafiote, alta personală, a ieșirii bruște din copilărie. Eroul romanului, Mimì, privește inocent lumea și are puterea de a se entuziasma de faptele miraculoase ale eroilor săi, pe care îi întâlnește deopotrivă în paginile cărților de benzi desenate și în realitatea palpabilă a cartierului napolitan Vomero. Unui Spiderman sau Batman din realitatea ficțională îi corespunde un alt supererou din cotidian, despre a cărui atitudine citește în Il Mattino și despre ale cărui fapte miraculoase află din discuțiile cu adulții. Acest supererou nu este nimeni altcineva decât jurnalistul Giancarlo Siani, ucis la 25 de ani de organizația mafiotă La Camorra, în 23 septembrie 1985. Cartierul este spațiul în care un întreg univers al marilor visuri se înghesuie, contrastând dramatic cu sărăcia, cu violența, cu neputința și neajunsurile. În ciuda acestor limitări, copilăria timidului Mimì este una normală, dezvoltată pe verticala aspirațiilor și pe orizontala năzbâtiilor la care îl împinge, cel mai adesea, cel mai bun prieten al său, Sasà.
O cronică a anului 1985, brusc încheiat odată cu uciderea lui Giancarlo Siani, este redată prin ochii celui care s-a impregnat de memoria afectivă a acelei perioade la o vârstă identică: autorul însuși. Așadar, pătrunderea în universul poveștii este una prin porțile nostalgiei, sub al cărei văl sunt ambalate faptele, locurile, eroii zilei, cei supermediatizați. Privind de la înălțimea vârstei, cu două episoade în care reglează fluxurile povestirii de la distanța adultului reîntors în Vomero să vizioneze unul dintre apartamentele în care se derulaseră cele mai frumoase clipe ale copilăriei întârziate, în imobilul în care tatăl lui Mimì era portar, eroul romanului invită la o poveste despre normalitatea care se instituie ca alternativă la excepționalitate. Discursul major se poartă pe această baleiere continuă între normalitatea vieții și excepționalitatea visată, între normalitatea la care îndeamnă însuși supereroul cartierului și excepționalitatea în care speră băiatul până în ultima clipă a ieșirii din copilărie. Ineditul poveștii constă tocmai în felul în care Lorenzo Marone transformă normalitatea în eroismul cotidian, îmbrăcând-o în hainele firescului, în care lupta nu se dă pentru impunerea punctului de vedere, ci pentru înfrângerea fricii, pentru exprimarea adevărului. În același firesc în care dramatismul amânat, mereu ținut sub coaja textului, gata să irumpă, devine însăși sursă a dramatismului scrierii, Lorenzo Marone se așază în poveste topindu-se, extrăgându-se din cadrul în care derulează cu încetinitorul aventura maturizării forțate a lui Mimì, lăsând în locul său lectorul să experimenteze, prin propriile ancore spațio-temporale, legate de un Napoli real sau imaginar, de un 1985 trăit sau imaginat, propria maturizare, proprie ieșire (pentru mereu alte reîntoarceri) dintr-un universal anotimp al copilăriei.
Revenind la antieroismul romanului, două perspective merită aduse în discuție. Despre prima dă seama Adam Michnik, chestionat de Cristian Pătrășconiu despre nevoia de eroi în democrație: „Numai dictatura are nevoie de eroi […]. Democrația are nevoie de cetățeni“1. Din această perspectivă, la tentativa de a se impune o dictatură a violenței în cartierele napolitane era nevoie de eroismul lui Giancarlo Siani, de vehemența cu care a ales să apere valorile perene. Dar, luptând pentru normalitate, pentru decimarea structurilor de crimă organizată din Napoli, supereroul lui Mimì este conștient de nevoia de depășire a vremurilor eroice. „Să scrii e minunat“, îi mărturisește Giancarlo lui Mimì. „Îți permite să le povestești oamenilor, să dezvălui faptele. Ca să poată alege, oamenii trebuie să știe. Și un adevărat jurnalist asta ar trebui să facă: să scrie, să povestească, să informeze, să provoace discuții“ (p.273). Noul erou, cel privit prin prisma unei normalități pe care o cere democrația, este cel care luptă pentru adevăr prin scris, care redă adevărul. Ceea ce devine, de fapt, lecția esențială pe care o predă Lorenzo Marone prin propria operă, în ciuda faptului că în urma lecturii ei se construiește universul său ficțional. Probabil că n-ai cum să scapi din lectura romanelor lui fără să experimentezi freva, „sentimentul acela special, absolut napolitan“, dar pentru aceasta, cu siguranță, un mare merit îl are traducătoarea Gabriela Lungu, care a putut reda cu atâta acuratețe, fluiditate și suflet un spațiu cultural ficțional.