Nouăsprezece copii, nouă fete și zece băieți, sau, mai aproape de adevăr, nouăsprezece umbre de copii ; scheletici, goi (celor câțiva, „îmbrăcați“, le atârnă pe corpuri niște zdrențe soioase), desculți, cu priviri resemnate sau sălbăticite. Teribila fotografie ilustrează, pe prima pagină a României literare, un fragment dintr-o viitoare carte.
Aceștia sunt o infimă parte din copii născuți după Marea Revoluție Bolșevică din Octombrie, copii culacilor, ai deschiaburiților, ai părinților trimiși în Gulag, ai unei lumi zdruncinate din temelii, biete „așchii sărite după tăierea pădurii umane“. O parte, deci, din copiii care vor urca în Ternul spre Samarkand, titlul celei mai recente cărți a romancierei Guzel Iahina, spre a fi salvați de la moarte în țara unde abia se instalase „minunata puterea comunistă“. O fi fost suficient acest tren pentru milioane de astfel de copii ce vagabondau sau agonizau prin Rusia sovietizată, după ce pacea și fericirea pogărâseră pe pământ cu steluțe roșii și pumni încleștați ? Amintindu-ne și alte romane despre ororile spațiului concentraționar sovietic, se pare că nu.
Privind această fotografie, m-am reîntors cu mintea la acele cărți despre „fiii vitregi ai acelor timpuri“, cum îi numește Alain Finkielkraut pe cei care au fost zdrobiți fizic și psihic de cei doi satrapii care au îndoliat milioane de familii: Lenin și Stalin. N-am citit încă acest romanul al scriitoarei ruse, dar le-am sorbit pe celelalte două, Zuleiha deschide ochii și Copiii de pe Volga, și pot spune că această tânără scriitoare este deja o conștiință neobosită care ne reamintește, cu mijloace literare, drama „vieților sfărâmate de istorie“ în spațiul sovietic.
Era greu de crezut că după Arhipelagul Gulag, al lui Alexandr Soljenițîn, Amintiri din Kolîma, a lui Varlam Șalamov, Anul gol al lui Boris Pilnik și Panta rhei a lui Vasili Grossman, mărturisitori ai gulagului prin experiențe proprii sau prin personaje reale, se mai poate scrie la fel de tulburător despre acest subiect. Iată că se poate! „Josnica listă a mârșăviilor“, cum spune Grossman, este, cum vedem, nesfârșită. La fel și numărul celor precum Ivan Grigorievici, „eroul“ său, milioane de „vinovați fără vină“ care au trecut prin tragedia pusă la cale de „paznicii templului marxist-leninist“(Thierry Wolton).
Panta rhei, romanul celui „de-al doilea Grossman“, cum a fost denumit după scrierea acestui tulburător manifest literar, prin care se desparte de scriitorul sovietic care scrisese, oarecum „pe linie“, primele lui romane, Poporul e nemuritor și Pentru o cauză dreaptă, este o analiză lucidă a revoluției bolșevice în care „angrenează“ personaje și destine umane, luând, astfel, conturul unui mare romancier al „condiției umane“ sub teroarea roșie ; o „meditație îndurerată“, cum spune Ion Ianoși, prefațatorul primei ediții a romanului apărută în limba română, „cu privire la soarta Rusiei și a poporului rus“. Un roman total, de numai două sute de pagini dense, în care autorul, cum spune același prefațator, „își ia libertatea de a trece dintr-o cheie expresivă într-alta sau dintr-o manieră epică într-una lirică, de la meditație la confesiune sau de la un limbaj țărănesc la altul intelectual“.
Lista ororilor în spațiului sovietelor, așa cum o descrie Grossman, este infinită și la fel de inumană ; fie că vorbim despre des chiaburiții priviți „ca niște vite“ de către activiștii cu „ochii sticlolși ca de cotoi“, fie de „eșaloanele“ de milioane de deportați în gulag ; la fel cum uciderea prin înfometare a unui imens număr de ucrainieni, pentru singura vină că aveau gospodării clădite prin muncă, sau sălbatica teroare a denunțurilor, care te duceau direct în fața plutonului de execuție sau în viforoase Siberie, sunt redate de Grossman ca o realitate cunoscută din interior.
Cum am mai spus, în două sute de pagini, ca în romanul lui Grossman, sau în mii de pagini, ca în Arhipalagul Gulag, este înregistrat ceea ce e revelator din decăderea societății ruse sub apăsarea de bocanc a dictaturii comuniste : înăbușirea totală a libertății umane, sădirea fricii și a suspiciunii în toate păturile societății, ridicarea urii și a răzbunării la nivel de virtute, zdrobirea oricărei tresăriri de revoltă și așezarea obedienței la temelia relațiilor cu „oficialitățile“. „Umbra neagră a revoluției leniniste“, cum atât de bine o definește Adrian G. Romila în cronica sa la Trenul spre Samarkand, s-a întins ca o pecingine hidoasă peste imensul teritoriu, devenit, prin crimă și teroare, sovietic : de la Munții Urali la Vladivostok și de la Oceanul Arctic la Irkutsk. Ei, acestei himere, i-au căzut pradă, în acea atmosferă de suspiciune generală, de zvonistică macabră, toți cei amețiți de idealuri utopice, secerați acum de crunta realitate: „secretari raionali și regionali de partid, comisari militari, șefi ai secțiilor politice, directori de uzine și sovhozuri, comandanți de regimente, de divizii de armată, căpitani de marină, agronomi, scriitori, zootehnicieni, lucrători din comerțul exterior, ingineri, ambasadori, partizani roșii, procurori, președinți de comitete de întreprindere, profesori“ ; dar și oameni care nu aveau nicio legătură cu revoluția și lumea lui Lenin, o lume creatoare a sufletelor de sclavi, peste care trebuia să se aștearnă, rapid și definitiv, fanatizarea și „ticăloșia supunerii“: „nobilimea și mica burghezie, filistinii, mujicii înstăriți, oportuniștii, specialiștii militari din vechea armată, arta burgheză coruptă, corpul profesoral vândut burgheziei, papițoii cu cravate, medicii cu practică particulară, femeile care își pudrau nasul și se fandoseau în ciorapi de mătase, studenții-albi-pe-dinăuntru, popii, rabinii, inginerii care purtau cocardă la șapcă, poeții de teapa lui Fet, scriind versuri putrede despre frumusețea naturii (…)“, toți zdrobiți de pumnul bolșevic, și cărora Grossman le dedică pagini memorabile. Ce vină putea avea blânda Mașenka și fiica ei, Iulia, de numai trei ani sau mujicul cu glas domol și mișcări nehotărâte Vasili Timofeevici și fiul său Grișa ca să piară în „străfundul de mormânt al Siberiei“ sau de foametea special programată, în Ucraina, pentru „lepădăturile chiaburești“ ? Dar cei care și-au lăsat oasele pe marile șantiere ale nimicului, Canalul Marea Albă – Maria Baltică, în lucrările pentru „inutilele căi ferate de dincolo de cercul polar“ sau în gigantismul cincinalelor ce cuprinseseră taigaua și stepa deopotrivă și care nu serveau cu nimic nimănui ? Monstruozitatea noii societății sovietice coborâse omul la statutul de simplu instrument, un auxiliar de care te puteai dispensa oricând dacă doar bănuiai că te-ar putea „încurca“; sau dacă doar visa la libertate, la un dram de libertate. Pentru că, „societatea nelibertății“, cum o caracterizează Grossman, care triumfase de la Oceanul Pacific la Marea Neagră, nu tolera ceva ce-i strica ordinea de fier. Această revoluție proletară, în monstruoasa ei utopie, se detașa astfel de chiar „idealul“ său : instaurarea unui Bine general care urma să se nască din Rău. Numai că cea care trebuia să restabilească ordinea a fost Crima.
Toți scriitorii enumerați, și Soljenițîn, și Grossman, și Șalamov, și Pilnik au o poziție narativă asumată, cunoscând din interior fenomenul pe care îl descriu limpede, fără exces de virtuozitate narativă, dar cât se poate de expresiv în redarea adevărului și a ororii ; o veridicitate, se poate sune, suficientă sieși. Confesiunile lor, fie directe, izvorând din experiența nemijlocită a închisorii, fie prin intermediul personajelor reale aduse în carte, au acel grad de obiectivare indiscutabilă, de mărturie nepătimașă, tristă fără a fi și resemnată, cu o pregnantă descriere a situațiilor limită, cel mai frecvent sfârșite în moarte. Dialogul lor cu textul este total, pentru a stoarce toate semnificațiile „forței înfricoșătoare care se năpustise în viața oamenilor“, pentru a dezvălui haosului represiv al dictaturii. Ei scriu pentru a nu uita și, mai ales, pentru a înțelege acest „infern al rațiunii“. Dar și pentru cei care, asemenea lui Grigorievici, au devenit, după ani de detenție, niște „umbre“, niște „oameni de departe“, care n-au descins într-o „lume alegorică“, cum spune, filosofând cu grație, în cuceritoru-i stil caracteristic, Alain Finkielkraut, ci cât se poate de reală și care trebuia să-și impună regulile cu orice preț. Scriind despre această dramă a rațiunii, ei scriu, de fapt, despre fragila libertate umană.
Rechizitorului, pe care Soljenițân îl pune în pagini de maximă luciditate („pe toată această întindere între roțile dințate ale Marelui Stabiliment de noapte, undeva este măcinat sufletul nostru, iar carnea atârnă precum zdrențele pe un milog, noi suferim prea mult, suntem prea cufundați în durerea noastră, ca să mai aruncăm o privire pă trun zătoare, profetică spre acei călăi care ne spun la suplicii“), Grossman îi adaugă o ironie amară („Și iată, pe neașteptate, la 5 martie, a murit Stalin. Această moarte dăduse buzna în giganticul sistem al entuziasmului mecanizat, al stabilirii pe bază de ordin a mâniei populare și a iubirii manifestate de popor. Stalin murise neplanificat, fără directive emanând de la organele de conducere. Stalin murise fără indicația personală a însuși tovarășului Stalin. Această liberate a morții, acest capriciu al ei, dinamitau, veneau în contradicție cu însăși esența sacră a statului. Și deruta a cuprins inimile și mințile oamenilor“.)
Sinteză stranie de utopie și cruzime, revoluția bolșevică, prin teroare și dictatură, și-a înghițit proprii creatori, dar și, cum am mai spus, milioane de vieți nevinovate. I-a transformat în adevărate fantome, precum acest Ivan Grigorievici, revenit la viață, într-o relativă libertate sovietică, după treizeci de ani de detenție fără vină. Sau precum Mașa, care, auzind, într-una din zilele surghiunului ei siberian, radioul din Magadan difuzând o „muzică veselă, de dans“, plânge, întrebându-se de ce „îi fuseseră ei hărăzite gerurile astea, descompunerea asta sufletească, supunerea asta în fața destinului“, iar plânsul ei este „dispariția așteptării, crucificanta dezvăluire a iremediabilului, brusca și totala ivire a unui abis“. Această muzică „îi risipește toate fantasmele care îi mai învăluiau singurătatea“. Și speranța, ultima speranță, că ar mai putea să-și revadă copila. Care, poate, în aceeași clipă era îmbarcată, alături de alte mii de copii vitregi ai timpului, în trenul cu destinația Samarkand.