Focus Gabriel Liiceanu

Alexandru Colțan:

Coarda arcului

Prezentat drept o modestă călăuză prin arhitectura unei opere de autor impresionante, volumul Impudoare. Despre „eu“ va fi vorba al lui Gabriel Liiceanu (Ed. Humanitas, 2021) ascunde mari altitudini ontologice, antropologice, metafizice, etice. Devoalarea treptată a eului particular, en miettes, în nuanțe care preschimbă evocarea în ironie și în pamflet, atinge subterana humanitas, limita omului generic, de unde zarea interioară a discursului arcuiește spre bolta sufletului, în care se răsfrâng chipuri auctoriale inedite.

Ocolit de mizantropia și umorile frecvente creatorilor de partitură confesivă, domnul Liiceanu contemplă, din anxietatea clipei kierkegaardiene, ca dintr-un fotoliu pe verandă, „ghemul vieții perfect înfășurat“ (David Bohm), farsa Marelui Joc, curgerea vieții prin plasa ei de iluzii (descrisă magistral în Ușa interzisă); prin timpul rarefiat, rotesc spre pământ frunzele pastelului autumnal al fratelui Petru Creția:„casa și mestecenii ei stau în bătaia unei raze scăpate prin bolta indigo a furtunii ce vine, stau înconjurați de întuneric ca într-un vis, albi, verzi, într-o strălucire nepământească, calmă și proaspătă și castă, pândiți de o mânie trecătoare“ (Norii). Meditația singuratică pare a se cristaliza, natural, într-o proză scrutativă, de sorginte socratică, o mărturisire pe aleile căreia întâlnim, când și când, avânturile „terapiei“ cioraniene, tonalități heideggeriene sau existențialiste, necontenit deviate de suflarea galbenă a autoreflecției, de angoasa scriitorului ca salvator neputincios.

„Ce înseamnă eu?“ În profunzimea eului-pentru-ceilalți, legat încă de „lumea coruptă“, privirea pătrunzătoare identifică conturul eului rațional, ocupat să elibereze gândirea „încremenită în proiect“, să o activeze, aristotelic, să o fortifice ca pe un meterez defensiv al omenescului împotriva agresiunilor ideologiei. Mediul de viață al acestui eu este limba. Asemănător lui Heidegger, domnul Liiceanu este de părere că limba ni s-a dat precum „cea mai uluitoare unealtă a lumii“, ca șansă; mai mult decât ocazie a evenimentului (Ereigniss), sau a lucrului, ea circumstanțiază dialogul (Gianni Vattimo) înțeles ca o gândire împreună fondatoare. În tabloul clinic-fenomenologic al alienării omului contemporan, filosoful român adaugă „schilodirea limbajului în jos“, produsă prin vulgarizare, și „degradarea limbajului în sus“, atestată prin impolitețea discursului public a celor care, voluntar sau nu, își montează în jurul teoriilor „gardurile electrice“ale jargonului (Paul Johnson). Pentru a fi de ajutor efectiv, creatorii de filosofie trebuie să apeleze la „harul(rar)de a practica competența sensului pe înțelesul tuturor“.

Paginile „impudice“ ale domnului Liiceanu focalizează interesul asupra idealului moralității colective, construit pe ceea ce domnia-sa denumește etica seamănului, legiti mată creștin, psihologic și politic (Isus al meu), pe conceptul unui Dumnezeu imanent, amplasat „dincoace de bine și de rău“ (Despre Destin). Împotriva ipocriziei și a duplicității constitutive ale ființei morale, autorul prescrie leacul ascezei kierkegaardiene, care ne-ar face conștienți asupra rolului de agenți implicați pe câmpul etic al existenței, ne-ar putea așeza, dostoievskian, sub „privirea lui Dumnezeu“, ne-ar deștepta simțul moral intern. „Măreției scrisului trebuie să-i corespundă una a faptei concordante“.

„Oare de unde începem să murim?“ Privind peste marginile eului moral, filosoful aude sunetul golului universal, dar și șuierul timpului care scutură ființa și produce golirea eului unic, în locul căruia se întronează un eu străin, cu corpul de uitare. Eroziunea eului cunoscut se traduce, așadar, prin „nașterea necunoscutului din noi“, care „crește pe măsură ce-l hrănim cu uitarea noastră“. Vitalismul lui Gabriel Liiceanu îi excedă, însă, scepticismul. Timpul, ca și moartea, nu dețin, din perspectiva sa peratologic-pragmatică, un sens demobilizator. Ca negativ al ei, moartea îi conferă vieții un preț, și, întrucât îl circumscrie ca limită, ea face eul posibil. Timpul nu stinge eul rațional, dimpotrivă, îl dilată, îl eliberează, gradat, din carcasa egotistă către nemărginirea sufletului (psyché) și a Luminii înțelese cu „ochiul inimii“ de apostolul Pavel. Prin urmare, la un nivel superior al reprezentării, timpul constituie cel mai mare artist al particularului deficitar, căruia îi revelează, în cele din urmă, splendoarea universaliilor.

Cu delicatețe, autorul trage, mai departe, perdelele eului afectiv, în spatele cărora ne descoperă miracolul sentimentului. Descrierea iubirii ca „uniune unică și irepetabilă“, „intrarea erosului în lume“, prin amour courtois și madonizarea femeii,„erotizarea cărnii prin logos“ și ascensiunea spiritului ca devoțiune, dar și evocarea idilei dintre Cioran și Friedgard Thoma, sublimată în gestul intens al sărutării mâinilor, emit irizațiile unor luminișuri de pădure (Holzwege) printre nenumăratele cărări de sens ale cărții. Filosoful își amintește, în pasaje de mare frumusețe, revelația iubirii, care, odată consemnată pe pagină, speră el, ar putea surprinde, în contre-jour-ul sufletesc, magnificența sufletului lumii(psyché tou pantos). În clipa oprită, extinsă, îndrăgostitul resimte atingerea inefabilă a îngerului păzitor – personaj ce trimite spre daímonul platonic, apropiat spiritului ebraic, de Philon, și situat, de Marc Aureliu, ca incintă sacră, în adâncurile intelectului virtuos :„creatura aceea divină de lângă mine (…) se dovedea a fi treapta de pe care pășind fusesem împins către partea cea mai înaltă din mine“. Depășind, în vălmășagul sentimentelor, sciziunea originară a eului rațional, ființa pătrunde în sfera eterică a eului sufletesc, un Univers straniu-curgător, o Lume de olfacții, de semne și sugestii, o Realitate plină, eufonică: „spiritul nostru intră în unduire și poate să alunece, să plutească“ ; atunci când dorește să o înregistreze pe hârtie, tânărul simte că „sufletul, pentru a-și cuprinde adecvat noul obiect al iubirii, cântă și că scrisul (…) trebuie să devină un scris muzical, adică un scris asistat în mod esențial de afectivitate.“ De pe treapta înțelepciunii practice, reflecția filosofică se transformă, fără să-și piardă puterea explicativă, în substanță fluidă, limbaj, evoluează în acorduri sonore („orice limbă vorbită cu adevărat cântă la propriu“), în vibrație, se preschimbă în timp ondulatoriu, lumină. Adolescentul trăiește, pentru prima oară, ideea lui Martin Heidegger, pentru care omul, ca Dasein, este timpul însuși. Foarte interesante consecințe are experiența iubirii asupra viziunii literare. Concordantă înfruntării morale, „biruinței sufletului asupra răului aflat la pândă“, izbânda în bătălia pentru sens și exprimare justă poate fi ilustrată prin lupta lui Iacob cu îngerul-daímon. Munca literară reprezintă mai mult decât un simplu exercițiu intelectual. „A scrie“, notează Gabriel Liiceanu, „nu înseamnă neapărat a avea idei originale, ci a face să intre în vibrație coarda care ești“. «„Vibrează și citește ce vrei“, ar fi putut suna îndemnul lui Cioran». În esența sa, scrisul, rostirea, ca blazon al existenței și străfulgerare a ascunderilor ființei, provoacă alinierea sau împletirea eurilor noastre, precum odinioară strunele lirei lui Apollo Phoebus în coarda arcului său, o coardă care lansează o unică notă, identitară, precum fluieratul unei păsări de pradă în concertul colectivității. Împinse printre inelele de fier ale vârstelor, săgețile verbului ne-ar putea readuce, astfel, nu doar Ordinea interioară pierdută, dar și speranța depășirii de sine.

De pe platforma cea mai înaltă a cărții, eurile auctoriale se repliază în ființa gânditorului care, așezat, cu fața către Divinitatea transparentă a zilei, își continuă înțelegătorul dialog de tăceri. „Vocile sufletului meu se sting, pe rând, ca luminile într-o sală de spectacol. Dar pe scenă nu mai apare nimeni“.

 Olimpiu Nușfelean:

Palma lui Mîșkin

Poemul Noi vrem pămînt! de George Coșbuc se încheie cu aceste versuri: „Să nu dea Dumnezeu cel sfînt,/ Să vrem noi sînge, nu pămînt!/ Cînd nu vom mai putea răbda,/ Cînd foamea ne va răscula,/ Hristoși să fiți, nu veți scăpa/ Nici în mormînt!“ Într-o dezlănțuire poetică persuasivă, poetul identifică două ipostaze ale instanței supreme, Instanța absolută, „Dumnezeu cel sfânt“, și Instanța sacrificială, „Hristos“!, desacralizat într-un fel prin multiplicare vinovată, luat de nevrednici ca mască, în practica orgoliilor lumești. Poetul, creștin, îl recunoaște pe Dumnezeu în întreaga lui măreție celestă și desăvîrșită putere, dar lui Hristos nu-i reține – să zicem: prin licență poetică – decît puterea de pămînt, chipul omenesc, hărăzit oricum pieirii, destinat să îndure – aici în cheie etică – puniția pentru păcatele hrăpăreților. E un Hristos al oamenilor, cu tot ce poate însemna aceasta, menit să rezolve ecuații dezvoltate doar în orizontul lumesc. Un asemenea Hristos are în vedere, cred, Gabriel Liiceanu în cartea Isus al meu, (Humanitas, 2020). Poate că o asemenea configurare a Mîntuitorului a contribuit și la reacții de lectură relativ vehemente nu doar din partea unor comentatori avizați, dar și a cititorului obișnuit.

Operă a fanteziei nesfîrșite

Gabriel Liiceanu pornește, într-un excurs eseistic, în căutarea chipului lui Iisus. Zic „excurs“ și mă gîndesc la faptul că filosoful produce o anumită „abatere“ de la subiect pentru a lămuri o chestiune personală, are în vedere „obiectul“ ca instanță supremă, dar îl aproximează într-un sens deliberat (strict) subiectiv, prin viziunea unui eu de pămînt. Nu instanța supremă îi angajează reflecția, ci un anume aspect sub care aceasta se poate arăta. Sub care, de fapt, s-a și arătat. Se angajează într-un dialog cu hermeneutica teologică. Pentru filosof, „Teologia nu este o știință, ci o hermeneutică la o operă de artă uriașă (putem s-o numim Poemul biblic), care oferă celor ce se ocupă de ea satisfacțiile unui joc infinit. Obiectul ei, spre deosebire de cel al științelor, este inventat, creat, este o operă a fanteziei asupra căreia poți exersa interpretarea la nesfîrșit. Este un obiect dogmatic deschis a cărui bază o reprezintă istoria poporului ales și Evangheliile“. Într-o asemenea „interpretare“, captivă „nesfîrșitului“, se lansează autorul aflat în căutarea unui Isus personal. Biblia devine și pentru el „cel mai mare os-de-ros hermeneutic“, de care nu se ferește. Fac această observație nu de dragul unei cîrcoteli, ci prins, poate, într-un anume puseu retoric… Impresionat de marele potențial hermeneutic al Bibliei, filosoful se asociază în cele din urmă celor care pun literatura din Biblie „în slujba valorilor morale ale omenirii“.

De partea înțelepților

Gabriel Liiceanu pleacă în configurarea lui Isus ca imagine proprie, identificîndu-l într-un „detaliu mitologic“, desprins dintr-un „mit de naștere a lumii asemănător în planul cunoașterii (fantasmatice) cu orice alt mit din alte religii. Fie ele babiloniene, egiptene sau japoneze.“ Înțelegînd, pe urmele directe ale lui Edward O. Wilson (Sensul existenței umane), pe care îl citează într-un paragraf distinct (cu referire la o regulă atribuită lui Seneca cel Tînăr), că religia este luată „drept adevăr“ de oamenii de rînd, „ceva util“ de conducători (v. și Constantin cel Mare) și ca „neadevăr“ de înțelepți, filosoful trece mai mult de partea înțelepților, angajîndu-se într-o stare conflictuală cu teologia și desfășurînd o critică a erorilor teologice, cu pornire de la faptul că „bătălia pentru creștinism s-a purtat nu în jurul mesajului cristic, ci al detaliului mitologic (pomenit mai sus, n. n.) cu care mesajul urma să fie răspîndit în lume.“ În consecință, dezvoltă o amplă critică a teologismului, explicitînd cum teologii transformă adesea „vorbirea despre Dumnezeu în vorbire goală“, se referă, pe urmele lui Reza Aslan, la „paralogismul baroc al dogmei agreate în Conciliul de la Niceea“ și la avantajul politic al monoteismului intuit de împăratul Constantin, la Conciliul de la Niceea, care „a reprezentat cel mai mare spectacol de contorsionism teologic din întreaga istorie a creștinismului“, la „supraîncărcarea transcendentului“ și vînzarea acestuia în cadrul unei afaceri înfloritoare, accentuează imposibilitatea teologilor de a clarifica „inclarificabilul“ privind funcționarea la unison a celor trei ipostaze ale Treimii, are în vedere anexarea – ca soluție pe terenul indecidabilului – a unui blestem la simbolul de credință, manifestarea poliției credinței de-a lungul istoriei acesteia, eșecul jertfei Fiului (într-o lume care nu devine mai bună), se pune în discuție viciul Creației, prin omul păcătos. Filosoful este dezamăgit că „discursul cristic a trecut din gura lui Isus în administrarea ucenicilor săi“, care îl încarcă de „fast și lăcomie de putere“, acceptînd că „nu atît religia modelează oamenii, ci mai degrabă oamenii mutilează religia“, încît nici nu poți măsura pînă unde pot să cadă preoții, autorul întrebîndu-se oarecum retoric: „Există oare un Dumnezeu liber, neconfiscat de nimeni?“ Asemenea opinii inconfortează teologii, desigur, dar ar fi o greșeală să fie blocate de conștiință. Dezbaterile n-au de ce să slăbească piatra credinței, la cei care o dețin. Starea lucrurilor este ambiguă însă.

Isus ca statuie elină

Pe urmele lui Tyconius și ale lui Ratzinger, Gabriel Liiceanu e de părere că „Biserica trăiește deopotrivă în păcat și grație“, cu o parte întunecată stăpînită de Anticrist, un Anticrist care amînă instaurarea Împărăției lui Dumnezeu, în vreme ce „adevărații slujitori ai lui Dumnezeu sînt tot mai puțini“, în situația în care, însă, în practica discutabilă a credinței, s-a forjat în adîncul inimilor conștiința morală, situație validată și de Dalai Lama, potrivit căruia ar fi cazul ca religiile să lase preeminență eticii, „Adică, în termenii mei (ai lui G. L., n. n.), să lase locul rodului secularizat care a căzut din poala lor și care simte nevoia să se elibereze de prea năprasnica lui mamă“. Ideea funcției etice a credinței o regăsim și la Catherine Nixey (în Epoca întunecării, traducere recentă), unde e recunoscută „puterea educativă a Bisericii“. O asemenea operă (de credință… etică) își recunoaște „temeiul umanist al acțiunii morale“ într-un „precedent religios, (…) un mit fondator“, trăgînd după sine „adierea fundamentului transcendent“. Nu e complicat acum să cauți un Dumnezeu „coborît în tine“, bazîndu-te pe propria înțelegere și pe faptele proprii, avînd în față chipul Marelui Educator, care e de presupus că nu „și-a dorit în eternitate spectacolul unor discipoli în genunchi, ci, dimpotrivă, pornind de la modelul libertății Sale, o omenire aptă să meargă pe picioarele ei, alcătuită din indivizi viguroși moral, după ce, atîta amar de secole, absorbiseră învățătura binelui și a luminii“. Înaintînd pe calea eticii și a rațiunii, recunoscîndu-le un fundament „transcendent“, dar decontextualizîndu-i metafizic, nu-i prea complicat să-I imaginezi pe Dumnezeu și pe Isus ca personaje într-o mare operă de artă și, de aici, să-i conferi oricăruia (și) cîteva atribute imaginate de persoana ta.

În felul acesta, filosoful își imaginează, creionînd chiar un chip, un Isus al său. Acest „Isus al meu e asemenea statuilor eline curățate de fardul și de kitschul culorilor și devenite pure în albul marmurei lor. Ca să intre în lume, ca să «impună», ca să cucerească, Isus a avut nevoie de fardul minunilor, de kitschul nașterii nenaturale, de legendă și toate celelalte. Poate că nici n-au fost ale lui, poate că n-au fost decît pudra de zahăr pusă de alții peste prăjitura care urma să intre în lume odată cu învățătura.“ Angajează rațiunea în exprimarea credinței. E, desigur, o provocare. Îl aduce pe Isus între oameni, înconjurat de filosofi, care fiecare încearcă să-i definească identitatea „vizibilă“. Un asemenea excurs, eseistic, cu un fundament greu de decelat chiar filosofic, e captivant, dar „imaginea“ configurată e incompletă. În încercarea de a recîștiga o „paritate cristică“, filosoful invocă excelența unui „dialog personal“ cu Isus. E posibil și e chiar firesc. Dar cu care Isus?

Dialogul incomplet

În excursul filosofic al lui Gabriel Liiceanu este vorba de un dialog personal… incomplet, cu un Isus „incomplet“, dacă mi se permite o asemenea formulare. Or, un dialog cu Instanța absolută nu poate fi dus cu jumătăți de măsură. „Isus al meu“ e desfăcut din fardul minunilor, dar dialogul se limitează la lupta cu acest fard, care e, desigur, onorabilă și importantă, dar nu suficientă în desemnarea pietrei de referință, care e și trebuie să fie Isus în întreaga sa splendoare. Eseistul desemnează această piatră, dar nu-și încearcă ființa – nu retorica/ rațiunea – pe tăria ei, în ciuda unor mărturisiri de credință, cu caracter strict personal. Într-un asemenea dialog, ești sau nu parte clară a dialogului. Crezi sau nu. Isus se particularizează în dialogul cu fiecare creștin, dar, în același timp, își păstrează întreaga deplinătate a Instanței unice. Dacă nu crezi într-un fundament metafizic, nu poți purta dialogul, pentru că nu ai cu cine să-l porți. Eventual cu un personaj… imaginar, cum de fapt este socotit marele protagonist al cărții. Este Isus al meu doar o simplă carte de… lectură? Așa cum Biblia ar putea fi socotită o simplă carte de lectură, desigur aparte? Așa s-ar părea. Isus al domnului Liiceanu este un produs al imaginației literare, lucru care spune foarte puțin unui creștin, metafizicii „creștine“. În această situație, un lector creștin devine opac la orice deslușire prin lectură. Iar un ateu nu poate decît înainta pe un cîmp pustiit de propria imaginație.

Credința este operă a evidențelor. Nu poți să dai un chip necredinței (inclusiv necredinței tale). Poate doar unul… poetic. Nici măcar Anticristul nu-i străin de prezența credinței. Acționează împotriva acesteia ca împotriva unei evidențe. Iar în lupta cu el, dacă-l recunoști ca „existent“, nu-i suficientă respectarea moralei (ca să te mântuiești), deși gestul e remarcabil pentru om; e nevoie și de credință, care înseamnă „cufundare“ în dumnezeire, la care are dreptul fiecare. Ca să porți un dialog cu Invizibilul, trebuie să-i recunoști întreaga putere, ca putere de manifestare, prezentă prin revelație. Cum poți sonda invizibilul dacă nu-i vezi puterea de manifestare în măreția unicității sale? „Unicitatea legendară a lui Isus: singurul muritor care alege să moară rămînînd nemuritor“ – spune Gabriel Liiceanu, dar o asemenea afirmație riscă să rămînă un simplu sofism, cîtă vreme El vine din nemurire și merge în nemurire. Asta e cheia în care se lasă perceput azi. Dacă îi recunoaștem o unicitate doar „legendară“, atunci îi neglijăm întreaga dimensiune. Și, în plus, nu mai avem de ce să-i reproșăm legendei fardul în care se lasă învelită de cei care o slujesc mințit. Nu are rost să sancționăm „vorbăria goală“ a teologilor deoarece și aceasta întreține sau poate chiar amplifică „legenda“!?… „Nu pot să cred într-un basm, dar pot să cred în binefacerile perspectivei indicate de el“, spune filosoful. Dar dacă facem din „basm“ un adjuvant al moralei, cine dă tărie și adevăr acestei morale? Care îi e fundamentul? Vorbim de o morală care s-a forjat în experiența biblică! E această morală rezultatul unui simplu „contract social“? Îi asigură o asemenea convenție suficientă eficiență? (Vedem ce se întîmplă – în plan etic – în societatea actuală, în care „basmul“ devine tot mai mult un adjuvant al moralei, suplinit tot mai mult de conjurația convenției și a banalului.) Ei bine, am putea lua în considerare următoarea afirmație: „Important nu e că există Dumnezeu și, oricum, despre asta se poate dezbate la infinit. Important e că există Isus. E singurul exemplar în carne și oase al speciei umane în jurul căruia s-a creat cea mai frumoasă mitologie a lumii.“ Dar frumosul fără adevăr este întru totul moral? Ce „frumos“ spune Isus: „Eu sînt Calea, Adevărul și Viața!“ (Ioan 14:6, Cornilescu, 1924). Deci nu este numai „cale“ în exprimarea Sa… Unde se regăsește frumosul în enunțul cristic? În partea vieții. Viața e frumoasă cînd e în întregul ei adevăr. Acesta este, cred, frumosul estetic, pe care îl ilustrează mereu literatura și arta.

Despre Dumnezeu se poate dezbate la nesfîrșit? Dar dezbaterea nu-i același lucru cu dialogul. Neputința de a angaja un dialog – sau de a-l refuza, într-un fel sau altul – te trimite în mrejele dezbaterii. Ce rezolvi cu dezbaterea? Glose despre fardul statuilor de marmură? Un dialog fără comunicare… O dezbatere fără comunicare, cu un partener care cade mereu în derizoriu… , într-o lume tot mai mult atomizată. Individul rămîne cu sine, singur, neajutorat. Într-un orizont în care necredincioșii îi ucid pe credincioși, individul se ia „ca măsură a credinței“ (sau a convingerilor orgolioase) și, mai mult, „nici unul dintre noi nu ascultă cu adevărat ce spune celălalt“. Se rupe comunicarea (între oameni), nesusținută de un liant credibil. Se ignoră „voia Tatălui meu din ceruri“ (Matei 7, 16-21, cf. G. L.). În dezbatere, ca să nu mai vorbim de dialog, este ocolită dragostea pentru celălalt. Isus e cu adevărat al tău, însă în măsura în care e (și) al celuilalt, prin dragoste pentru tine și pentru celălalt deopotrivă. (Încerc să conturez un context reflexiv, nu să inițiez o lecție de religie.) Și se dezvoltă și o funcție morală într-o astfel de ființare cu dragoste de celălalt. Morală pe care autorul nostru o ratează, din această perspectivă. Mizează pe dimensiunea morală a Existenței cristice, dar nu identifică în întregime „hrana“ moralei. Fără credința într-un Hristos „deplin“, morala nu se poate manifesta cu deplină autoritate (cum am mai spus). Scoțîndu-l pe Dumnezeu din ecuațiile sale și accentuînd disputa cu teologii, autorul riscă să devină mai mult subversiv, decît contestatar. Și nu cred că acesta este țelul său.

Încercare de cercetare a necredinței

Gabriel Liiceanu recunoaște: „Admirația cu care vorbesc despre Isus nu vine din credința că este Fiul lui Dumnezeu, ci din convingerea că viața și vorbele lui puse laolaltă reprezintă cea mai vastă structură de ființă ce ni s-a propus vreodată. Este pre-mergătorul unei specii care încă nu există. Dar care nici nu poate exista cîtă vreme vom avea un trup.“ Are viziunea unui „pre-mergător“ necesar, dar care (încă) nu există… Este, în cele din urmă, poate fără să vrea, un „idealist“. Își identifică obiectul meditației plasat în indeterminat și în nesfîrșit, geografie în care nu mai poți da de capăt nici unui enunț filosofic. Încearcă să-l îmbrace pe Isus în cuvinte, în propriile cuvinte, cînd Isus este însuși Cuvîntul. Filosoful face din Isus un personaj eterogen, amplificîndu-i eterogenitatea printr-o „încordare a voinței“. Pare să se războiască ultragiat cu creștinii, fără să vrea să-i cunoască sau să-i re-cunoască, să-i intuiască și să-i așeze în dialogul său, înlocuindu-i cu o pletoră de actori ai vorbăriei goale. Se instalează fără să vrea într-un teritoriu imaginar, văzînd doar legenda și mitul. Am putea îndrăzni să spunem că face o încercare de cercetare a necredinței sale, cu implicarea experienței religioase proprii, dar demersul nu e făcut ferm și, la rigoare, îl duce spre concluzii despre care nu mai știe… ce să creadă. În cele din urmă recunoaște: „Abordarea mea este idealizată și, psihologic vorbind, doar pe jumătate adevărată“. Dar nu cred că „idealizarea“ îl oprește la jumătatea drumului, ci chiar „rațiunea“. Într-un fel, întregul demers este o răpitoare (nu captivantă, nu seducătoare – ca exercițiu de lectură, deși textul nu e lipsit de seducție) reducere la absurd. Nu știu ce să cred, cu sensul că ar trebui să cred, dar încă nu cred. Cam asta ar fi mărturisirea. Și dilema, la rigoare. Prins în „păcatul“ de a judeca (doar) rațional. Fără… iubire. Dacă ar fi să-l judecăm prin prisma unui citat din Robert Musil (Omul fără însușiri), la care face referire chiar autorul, „Această carte e religioasă în cadrul premiselor celor necredincioși“, ar trebui să recunoaștem că nu sînt folosite toate premisele necredincioșilor, și nu cu toată convingerea. Oare Gabriel Liiceanu are nevoie de un Isus al său așa cum avansează ideea că Isus ar avea nevoie de Tatăl, dar de ce ar avea nevoie filosoful de Isus? Doar de dragul… moralei? E important, dar nu suficient. Se luptă, într-un fel, cu o caricatură a credinței pusă în operă de biserică prin slujitorii ei, precum Simone Weil cu iudaismul în viziunea lui Martin Buber, în treacăt fiind zis. Gabriel Liiceanu îl aduce pe Isus în teritoriul mundan, desfăcut din mister și dumnezeire, ca să-l facă „bază“ a excursului său. Teribilă încercare de retorică. Dar, în cele din urmă, nu-i doar atît, pentru că apare îndoiala… metafizică: „cred nestrămutat în ce scriu eu aici, dar așa să fie…?“ După tot parcursul cărții, ajungem la marginea… misterului cristic.

„Scenariul teribil care ne bîntuie subconștientul“

Cartea e remarcabilă, totuși, și se constituie într-o interesantă aventură de lectură, dar pare a nu fi în… temă. Poate că titlul e ales greșit. Avansez asemenea enunțuri cu tentă retorică, spre a-mi așeza mai bine gîndurile răvășite de enunțurile autorului. În viziunea lui Gabriel Liiceanu, Isus, ca expresie a unei mitologii, este „închis“ în această mitologie, prizonier al trecutului, „datat“, cîtă vreme pentru un Ernest Renan (Viața lui Isus), Mîntuitorul este mai presus de oricare dintre fiii oamenilor, dar, mai ales, „oricare ar fi fenomenele neașteptate ale viitorului“, nimeni nu va fi mai presus de El. Are, deci, un viitor, pe care îl va anima cu prezența Sa. Dumnezeu este o entitate morală, dar nu doar atît. Biblia nu-i doar o operă de artă infinită. Isus este al fiecăruia în măsura în care este al tuturor, ca împărțit fiecăruia în egală măsură prin sacrificiul suprem. Dintre cele cîteva ipostaze în care este văzut Învățătorul de către oameni – „garanție pentru existența lui Dumnezeu“, regretul de a nu muri în patul lui, ajutor în trecerea prin moarte sau în a deveni mai buni – autorul lui Isus al meu pare mai aproape de „scenariul teribil care ne bîntuie subconștientul“, dar pe care nu și-l asumă cu toată ființa… filosofică. Am putea spune că Gabriel Liiceanu se află în căutarea unui Isus corporal, mai ușor de perceput rațional. Am mai putea spune că apelează la o metodă întîlnită în angelologie, unde îngerii, studiați „academic“, „încep să prindă corp. Și sfîrșesc prin a exista, podidiți de amănuntele care se strîng în jurul lor și de descrierea făcută cu atîta astuție“. Într-o lume secularizată, am putea întrevedea aici o încercare, poate indirectă, de re-corporalizare (să mi se ierte barbarismul!) a lui Isus? „Căci ce altă cale mai bună ar putea exista pentru a înlătura hotarul dintre ființele umane și Dumnezeu decît să îl facem pe Dumnezeu o ființă umană?“ se întreabă Reza Aslan în cartea sa Dumnezeu. O istorie umană, tradusă recent la Humanitas. La un moment dat, autorul evocă o întîmplare din Idiotul, în care Mîșkin primește o palmă de la Ganea Ivolghin, iar cel pălmuit îi spune agresorului că va regreta gestul său, ceea ce se va adeveri. Amintindu-ne scena, nu vom spune, evident, că Isus este corporalizat etic și adus în mundan pentru a i se da o palmă, iar făptașul să se poată așeza și el în „esența istorică a creștinismului“. Ar fi un gest gratuit. Încheindu-și excursul cu o îndoială, autorul îl așază de fapt în indeterminat, în ambiguu, ca pe o operă de artă deschisă. Nu ca pe un text „obiectiv“, elaborat pe baza unor argumente strict raționale. Fie acestea chiar ale unui „necredincios“. Autorul își aruncă „eroul“ în „arena dialectică“ (v. Kant), într-o înfruntare fără deznodămînt posibil. Credința – pentru cei care o au și care relaționează cu Isus mai mult decît cu un erou etic – are ca deznodămînt mîntuirea. Că e cîștigată sau nu. Isus al meu de Gabriel Liiceanu este un poem eseistic, care, desigur, poate fi așezat și în vecinătatea operei unor poeți, dar și în cîmpul reflecțiilor „de parcurs“ ale unui filosof care nu crede întru totul necredinței sale.