Cine vrea să facă deosebire dintre un lucru însuflețit și unul neînsuflețit trebuie să viziteze atelierul pictorului Liviu Suhar, unde va vedea pe pereți un „labirint“ întreg de tablouri, multe din ele reprezentând tot felul de amfore și de ulcioare sau măști agățate de sârmă sau de ramurile unui copac cu scoarța aproape jupuită.
Ei, bine ulcioarele lui Liviu Suhar sunt vii, umplute pe dinăuntru cu duh imponderabil sau cu apa ascunsă a vieții. Contemplându-i tablourile, veți vedea cum sufletul ghemuit în interiorul lucrurilor se revarsă din ele peste margini, umplând tot spațiul gol din jur. Veți mai vedea și arlechini și instrumente muzicale la care cântă niște manechini ce te trimit cu gândul la Giorgio De Chirico.
Deseori, când i-am vizitat expozițiile organizate la Galeria Dana de pe strada Lăpușneanu, unde se află și o parte din Patericul artiștilor plastici ieșeni, am simțit tentația de a le pipăi formele, să văd dacă palpită. Ele palpitau, desigur, pentru că – nu știu cum să vă explic mai bine ca să înțelegeți – conțineau înlăuntrul lor diverse forme de existență, diferite energii și diverse entități, captate de undeva din spațiul ancestral, de acolo de unde izvorăsc doar formele pure.
Contemplându-i lucrările, am fost ispitit să arunc un ochi înlăuntrul tainicelor sale ulcioare și am rămas înmărmurit. Înlăuntrul ulcioarelor am văzut grămăjoare de boabe de lumină, dar și grămăjoare de cenușă arsă a unor suflete ce au respirat aerul alături de noi, evaporându-se apoi într-o lume mai bună. Dar și cenușa unor sufletele nenăscute încă, ce scăldându-și aripile în praf, se pregăteau să-și ia zborul spre lumina lumii de aici sau mai degrabă a celei de apoi…
Tot acolo am văzut și autoportretul pictorului înarmat cu un șort și o pensulă, ce te scruta cu un ochi pe deasupra, și altul pe dedesubt, nu știu dacă șăgalnic sau sever, parcă sfredelindu-ți cu privirea sufletul.
E foarte interesant să încerci să urmărim în timp evoluția parcursului artistic al lui Liviu Suhar. În aparență, pânzele sale păstrează constanță cromatică ușor cognoscibilă, cât și o constanță tematică și una vizionară. Amprenta artistului fiind ușor de recunoscut. Nu e vorba însă de o amprentă propriu-zisă. De un sigiliu pus pe un palimpsest, care să-i confere valoare în timp. Amprenta sa e una invizibilă, ea este animată de crezul artistului, conform căruia dincolo de realitatea imediată există o altă realitate, care funcționează după alte legi, incompatibile cu cele fizice, dar compatibile cu legile interioare, după care se călăuzește spiritul atunci când pătruns de o stare de revelație părăsește temporar trupul pentru a putea contempla existența dintr-o altă perspectivă, cea a contopirii cu elementele primordiale ce alcătuiesc marele tot.
În pictura lui Liviu Suhar descoperim o întreagă filozofie și o întreagă psihologie a contemplației, ce ne trimit cu gândul atât la pictura metafizică a lui Georgio De Chirico, cât și la povestirile lui Mircea Elade, mă refer în special la Nopți la Serampore și Secretul doctorului Honingberger, dar și la psihologia transpersonală a lui Stanislav Grof, care în cartea sa Jocul Cosmic neagă realitatea obiectivă a lucrurilor, afirmând că „lumea materiei solide – conținând spațiul tridimensional, timpul linear și cauzalitatea absolută, așa cum le petrecem noi în stările obișnuite ale conștiinței – nu are o existență a ei proprie.“ Realitatea obiectivă, afirmă Grof, nu este singură realitate, așa cum susțin materialiștii, ci este o reflexie a Conștiinței absolute, conștiință ce ni se relevă în momentele holotropice ale contemplației eului.
Dacă am încerca să pliem această teorie la creația lui Liviu Suhar, vom observa câteva inadvertențe. La prima impresie va fi aceea că pânzele lui Liviu Suhar sunt impregnate de materialitate. Și încă de una primară, arhaică. O materialitate care vine din tot felul de credințe și tradiții moștenite din generație în generație. Lumea lui pare atât de materială, încât, privind-o, avem senzația că am putea lua oalele și farfuriile de lut din interiorul tablourilor și le-am așeza apoi pe masă, ca să le contemplăm dintr-o altă perspectivă sau să le adaptăm nevoilor noastre zilnice. Nimic mai fals. Dacă prin absurd sau printr-un exercițiu magic am reuși, într-adevăr, să desprindem lucrurile de pe pânză și să le apucăm în palme, am vedea că ele și-ar schimba brusc forma, devenind fluide și ne-ar aluneca printre degete, revenind la forma lor inițială. Și asta fiindcă liniile și substanța din care sunt compuse obiectele pictate vin din- tr-un spațiu himeric, populat de arhetipuri. De aici și impresia de animație. Unele din ele o reprezintă pe mama supremă, altele reprezintă nunți, mirese și logodnici.
M-am întrebat, privindu-i creațiile, de unde vine această senzație? Cum poate să surprindă pictorul Liviu Suhar suflul care animă materia moartă, transformând-o într-una plină de mister și de o viață desprinsă parcă din cea a lumii de apoi?! Eu cred că totul ține de magie, dar și de un crez interior. Sau de amândouă la un loc.
„Lucrările din ultima vreme, scria eseistul și criticul de artă Petru Bejan, referindu-se la creația din perioada de maturitate artistică a lui Liviu Suhar – capătă o tentă predilect metaforică și alegorică. Vasele de lut sunt îmbrăcate în motive folclorice și solicitate să interpreteze diferite partituri ale umanului (Oale de lut, Pom cu oale, Bol, Metamorfoză, Forme în dialog).“ Adăugăm la observațiile criticului de artă Petru Bejan și faptul că observăm în creația lui Liviu Suhar o încercare de echilibrare a metamorfozelor staticului, în sensul că alături de natura moartă întâlnim și forme umane care nu se deosebesc în aparență cu nimic față de obiectele amorfe prezentate în diferite tablouri, cum vedem, de pildă, în Contrabasul alb, Trio, Maestrul (un autoportret ce face trimitere la pictura lui Vladimir Zamfirescu) sau Metamorfoza muzicală. Dacă dinlăuntrul vaselor de lut răzbate tăcerea, dinlăuntru formelor umane ale lui Liviu Suhar nu răzbate nici un sunet. Ele par golite de orice formă de mișcare și de orice sentiment, pătrunse de o stare de repaus absolut. Și asta deoarece sentimentele și stările de care au fost animate cândva s-au evaporat contaminând spațiul din jur.
Senzația pe care o încearcă spectatorul privindu-i tablourile e una stranie. Cufundate într-o tăcere ce trece dincolo de cotidian, proiectându-și umbra lăuntrică în spațiul ancestral, obiectele par să comunice între ele într-un limbaj mut, prin intermediul ultrasunetelor, transpuse într-o partitură muzicală. Tăcerea lor e înșelătoare. Căci obiectele din interiorul tablourilor lui Liviu Suhar emană o muzică imperceptibilă auzului, absorbind înlăuntrul partiturii arii ce ne aduc aminte de acordurile muzicii lui Bach, dar și de sonurile vechilor balade românești. Când muzica astrelor se stinge, vasele și măștile pictate de Liviu Suhar încep să le imite sonul. Cântecul lor nu-l aud însă decât cei care și-au dezvoltat auzul interior pentru a putea percepe acordurile muzicii celeste.
Observăm în creația de maturitate a lui Liviu Suhar o încercare de echilibrare a metamorfozelor staticului, în sensul că alături de natura moartă întâlnim și forme umane care nu se deosebesc cu nimic față de obiectele amorfe prezentate în diferite tablouri, cum vedem, de pildă, în Contrabasul alb, Trio, Maestrul (un autoportret ce face trimitere la pictura hieratică a lui Vladimir Zamfirescu) sau Metamorfoza muzicală.
Dacă dinlăuntrul vaselor de lut răzbate tăcerea, dinlăuntru formelor umane ale lui Liviu Suhar nu răzbate nici un sunet. Ele par golite de orice mișcare și de orice sentiment. Și asta, deoarece mișcările și stările de care au fost animate cândva s-au evaporat în vid.
„Influențat, cred, de pictura metafizică a lui Giorgio De Chirico, dar și de lucrările suprarealiștilor întâlniți prin muzeele Spaniei – spune Petru Bejan, glosând pe marginea lucrărilor artistului – Liviu Suhar exersează, începând cu anii ’90, o pictură ce îmbină realul și iluzoriul, tradiția și modernitatea, mitul și imaginația, retrospecția și meditația (Sisif, Înălțare, Nocturnă, Meditație, Maestrul, Fereastra nopții, Icar, Fereastră melancolică, Poartă sacră, Nocturnă florentină, Praguri, Spațiu venețian). „
Interesante observații. Într-adevăr, formele umanoide ce bântuie pe-alocuri pânzele bucovineanului Liviu Suhar amintesc de manechinele lui De Chirco. Dacă însă la De Chirico manechinele sunt proiectate într-un spațiu geometric cu o perspectivă infinită, de aici și sentimentul de solitudine și de angoasă pe care îl transmit pânzele sale, la Liviu Suhar perspectiva aproape lipsește cu desăvârșire. Sau dacă apare, ea nu se deosebește cu nimic de o suprafață plană. La Liviu Suhar perspectiva e proiectată înlăuntru obiectelor. Ea e captată în interiorul formelor. De aici, probabil, și impresia de însuflețire pe care o transmit pânzele sale, în special aceea care au drept subiect natura moartă. Senzația e de absorbție, de prăbușire a exteriorului, cu tot ce conține el, în interior.
„În general, scria criticul de artă Constantin Prut, Liviu Suhar păstrează o ancoră în realitate, dar totul este trecut prin filtrul metafizic… Multe imagini trimit la lumea muzicii, care stăruie și atunci când lipsesc trimiterile directe la morfologia muzicală.“
Mărturisesc că vizitându-i expozițiile, cândva i-am vizitat și atelierul, mi-am lăsat simțurile să se îmbibe de imponderabil și această muzică tăcută pe care o transmit tablourile sale. Am fost pătruns atât de mult de ele, încât adeseori ele mi s-au arătat și în stare de veghe, dar și în în timpul somnului. Chiar nu demult, să fi fost în toamna anului trecut, l-am întâlnit pe artist pe stradă. Apoi, la scurt timp după această întâlnire am avut un vis care mă bântuie și astăzi.
Se făcea că îi contemplam tablourile. Deodată dinlăuntrul vaselor a început să se ridice ceața, năvălind în camera în care dormeam. Apoi, după ce ceața se mai risipi, am văzut cum pereții camerei încep să transpire și cum din porii lor se ivesc o mulțime de suflete, care făcând cercuri din ce în ce mai mici treceau din spațiul real în cel transcendental, acoperind cu aripile lor nu numai formele pictate, ci și ramele tablourilor lui Suhar.
Și atunci, pătruns de această viziune, mi-am scuturat pleoapele de somn și am murmurat: „Acum știu cum se animă vasele de lut ars pictate de Liviu Suhar!“.