Poeme de Virgil Botnaru și Radu Cange

Poeme de Virgil Botnaru

la Chirieci
Catinca și Afanasie Chiriac au
avut doisprezece copii.
numai Iura, mezinul, s-a nimerit
un rău și-un bețiv,
ceilalți îs oameni la locul lor.
de mici, au fost învățați să
muncească și să aibă răbdare.
din primăvară până toamna
târziu, femeia îi lua cu dânsa
pe deal.
odată, erau la tutun
și unul dintrînșii căsca gura cine
trece pe uliță.
atunci, mam-sa l-a înțepat cu
acul de înșirat într-o bucă,
încât acela a țipat și a sărit ca
ars:
ce ai, dragul mamii, vrei
colțunași?
hai să terminăm mai repede
lucrul și mergem acasă,
să vă facă mama colțunași cu
brânză.
când au crescut mari, au plecat,
care și încotro,
niciunul n-a rămas în Hârtop,
sau măcar prin satele vecine.
iar când a murit bătrânul
Afanasie,
baba l-a ținut câteva zile după
sobă,
până să-i vină pensia pe luna
aceea…

florile răului
într-un an,
fiicele Mariei lui Postoroncă
i-au adus un braț de crini albi
și l-au pus în casa cea mare,
unde femeia dormea
beată.
dacă nu ieșea
pentru nevoi
afară,
mirosul puternic
ar fi omorât-o,
la sigur.
acum,
fetele ei au familie, copii,
cea mai mare, deja e bunică,
și țin în casă
numai flori de plastic.
baba Maria
bea și azi,
de se ofilesc crinii.

păcat greu
Irina lui Racu trăia singură.
cineva de peste iaz avea
grijă să-i aducă
în fiecare zi
ceva de mâncare,
iar o dată la două săptămâni,
să-i facă ordine prin casă.
Irina lui Racu era oloagă
și de la o vreme
îi tremurau mâinile,
pentru că, în tinerețe,
s-a încumetat să o lovească
pe mama ei.

crimă și pedeapsă II
dintre toți frații,
numai Gheorghe era bălai,
cu ochi albaștri,
tot așa cum,
peste o casă,
Ion era singurul
șaten, cu părul creț.
în sat se vorbea
că au fost schimbați
din greșeală, la maternitate.
se împăcau foarte bine
și se ajutau la nevoie.
într-o iarnă, de Bobotează,
Ion a venit la Gheorghe.
nu știa că erau toți frații
grămadă.
după ce au băut împreună,
s-au luat la sfadă
și ăștia l-au ucis.
peste câțiva ani,
nevasta lui Gheorghe
și-a pierdut vederea.
femeile din sat
își făceau cruce
că Dumnezeu a pedepsit-o
pentru c-a spus
atunci
că n-a văzut nimic.

nevoi speciale
chiar în anul
în care s-a închis școala,
că rămăseseră puțini copii
în sat,
în prima zi de hram,
și-a făcut felul
un vecin de treabă,
la care mergeam deseori
să mă tundă.
după asta
a început a se amărî
apa din fântâna lor,
pe care,
în primăvară,
o curățase
de unul singur.
astfel, toată mahalaua
trebuia să meargă
tocmai la fântâna
din centru,
unde mai niciodată
nu era căldare.
și cam tot de pe atunci
a început să mi se rărească
părul.

 

Poeme de Radu Cange

 

Prin lumina de lună..
– eminesciana –

Am visat că aș putea
să număr florile de tei,
numai cercurile copacului, nu.
Dar cineva stătea acolo –
El să fi fost?… paznic
spiritual al haloului
inefabil ce-l înveșmântase ?…
Și părea că nu-și
găsește rostul.
Puțin mai târziu,
parcă o siluetă i-a întins mâna
și s-a aplecat ușor,
murmurând :
Venedig… Venedig…
Probabil să fi fost Gaietano
Cerri.

Timp

Un om și eu…
Trebăluind prin cărți
și foi și pixuri
Nabab al gândurilor,
povestesc închipuite istorii
ca un nebun în balamuc.
Prin umbre, mai ferindu-mă,
lumini păstrez ca pe comori
și nu aș vrea
să deranjez pe nimeni.
Pipăi singurătăți –
un cronicar mai bun,
mai rău, dar visător.
Ce voi mai spune,
în continuare,
cuvintelor, nălucilor ?

Doar cartea

A fost un timp,
când și cartea
pe care o citeai
ducea degetul la buze.
– Doar singură, cartea risca. –

Nu te uită
– corset –

Și moartea intră
în lucrurile de zi cu zi.
Numai că tu nu-ți
aduci aminte.
Dar nu te uită ea.

În ceață

Învingător a toate-aș
vrea să fiu,
dar umbra mă nesocotește
și-o lespede în fața mea
aruncă, o rece lespede.
Nu-mi plac răscrucile
de niciun fel,
nici gândurile-ades fugare,
cum ielele ce-s evadate
din singurătăți.
Trec anonim…
Doar umbra mi-o târăsc,
în ceața mării să mă pierd.

Haiku

Și plânge
toamna în copaci;
O domnișoară logodită.

Egoism

Trăiesc această viață pentru
mine,
Ca viermele ce-n măr își are
hrana.
Privighetoare ce-i pierdută-n
cântec,
La fel – și eu aș vrea să fiu.
Condorul, albatrosul nu
contează,
Mai mult ca visu-mi înspre
poezie…

Batjocura

Luna de-ar fi căzut
și s-ar fi spart pe pământ,
ai fi adunat-o cu melancolia.
Ți-ai scris singur povestea
poveștilor unui geniu. Pe
unele
dintre ele, le-am găsit în
carnețelul tău unde îți adunai
cuvinte, pentru că ai intuit
că ai să fii cel mai mare poet
al românilor și
ți-au trebuit de cheltuială.
Ne-ai botezat pe toți – pe unii
mai mult, pe alții mai puțin.
Ți se împuținase și ție
aghiasma, că prea dăduserăm
năvală spre poezie.
Câțiva dintre urmași
spun că umblăm cu ochii pe
cer,
și, neatenți, dărâmăm stâlpii
orașului
cu frunțile, de ne umplem de
cucuie.
Și lumea, în amiaza mare, în
batjocură, ne arată cu degetul
și spune că am fi poeți.
Așa, mai râdem unii de alții
și ne mai jucăm de-a poezia.