Un ritm sportiv al scrisului

Printre poeții Albei, Virgil Todeasă este dintre cei care s-au afirmat cu o voce poetică distinctă. Versurile din recentele sale volume: Omul simetric și Omul presupus pot fi declamate sau, în egală măsură, murmurate, mesajul lor reușind să fie însoțit în surdină de un cântec tânăr. Din aceste construcții răzbate tonalitatea viguroasă a bărbatului care, deși a trecut prin multe încercări, a evitat să se declare învingător în sens clasic și trage câteva concluzii asupra experiențelor sale: „o mașină de scris la care bat una și aceeași literă/ și care spune povești despre mine și lumea mea/ cu pisica verde din curtea închisă spre seară/ litera care scrie singură un poem până la capăt“ (O tulburare/ Omul presupus).

Blăjeanul a debutat în 1993, la 45 de ani, o vârstă matură care confirmă răbdarea sau poate certifică momentul unei iluminări potrivite. Dedicându-și viața sportului, acolo unde rezoluția lui Coubertin: „L’important dans la vie, ce n’est point le triomphe, mais le combat. L’essentiel n’est pas d’avoir vaincu, mais de s’être bien battu“ face ca dl Todeasă să țină și în scris flacăra competiției vie, el antrenează termeni, menținând un delicat ton poetic întocmai ca o alergare ușoară. Și da, poemele sale au ceva înviorător sugerând o continuă mișcare, o neobosită acțiune: „îmi duc nisipul în spate/ ca o albină polenul, demult/ averea mea este timpul/ acela în care duc sacii cu grâu încovoiat/ albina pricepe timpul/și-l folosește ca material de lucru lunar ( Necunoscutul/ Omul simetric). Citite fără întrerupere, versurile se contopesc și curg împreună, doar titlurile, nu întotdeauna utile, separându-le ca pe niște straturi în care cuvintele prind cheag și destăinuie un epos intim al autorului.

După Ușa ascunsă (1993) a publicat imediat și Umbre, o pauză de șase ani s-a așternut până la Privește-mă, Doamne! (2000) și iarăși un nou volum: Stare de zbor (2002) și din nou o pauză de aproape un deceniu până la Discurs de trecere (2011) dacă nu punem la socoteală antologia Poezii, publicată în 2009. Anul 2015 ne găsește împreună la Alba Iulia, sub cupola editorială a harnicului Vasile George Dâncu; Virgil Todeasă lansa Mecanicul cerului (2015), iar eu Obsesia gesturilor (2014). Doi ani mai târziu, poetul de pe Târnave publică Omul presupus (2017) și anul acesta Omul simetric.

Bonomia este prima însușire a omului care parcă nu vrea să stânjenească pe nimeni prin prezența lui căutând mereu discreția, invitându-te să descoperi misterul ardeleanului clasic: „rămâi pe cărare/ nu te întoarce spre tine/ modelul se multiplică singur/ acum oprește căruța/ desprinde calul, pășește ușor“ (Întoarcere/ Omul simetric).

Colaborator constant a numeroase reviste culturale, printre cele mai importante găsindu-se: România literară, „Luceafărul de dimineață“, „Steaua“ sau „Familia“, dl Todeasă s-a bucurat și de aprecierea unor nume poetice sonore care au scris despre cărțile sale: Adrian Popescu, Aurel Pantea, Al. Cistelecan, Ion Buziaș etc. Din aparițiile sale editoriale răzbate grija sporită pentru detalii și pentru formulele poetice expuse. Când se referă la poemele din Omul simetric, Aurel Pantea remarcă firescul cu care poetul scrie despre „o realitate construită parcă în urma unor evenimente stranii.“ În același context liric, dar în urmă cu câțiva ani, tot Aurel Pantea remarca, evaluând dimensiunile creative ale dlui Todeasă, că ele „corespund unor mișcări emoționale, rapide ca niște flashuri.“

Între Omul presupus și Omul simetric, primul are avantajul unui mesaj mai condensat. Chiar dacă în cel mai recent volum al său, Virgil Todeasă, accelerează ritmul, versurile din Omul presupus fixează o viziune poetică amplu finisată, expresivă și concisă. Dar se întâmplă uneori ca presiunea pe care poeții o pun pe ei înșiși în a-și comunica noile scrieri să se dilueze într-un fel de grabă care poate duce la o atenuare a lirismului.

Aflat la vârsta senectuții, Virgil Todeasă reușește să mențină cârma corabiei și să îmbine umorul și gravitatea în versurile în care se autodefinește: „când sunt în barcă, îmi caut stânca/ de pe insulă fac saltul în apă sau chiar pe cantul bărcii/ las în urmă pământul scăldat de apele tulburi, sângele meu negru, inima mea neagră/ și, iată, sunt corăbierul orb și vin să vă salut…“ (Corăbierul, Omul simetric).