Câinele de pe strada Washington
Martei Petreu
Pe strada Washington nu mai trecusem de mult.
Am tot dreptul să povestesc, chiar obligația
firească,
genealogică se pare:
după un an și ceva, în sfârșit liberi să umblăm fără
mască
în spații deschise, apelând trupa cea voiajoare,
se-nțelege familială, din îngerul Mitzuca & nepotul
nost’
Alexandru „Sașa“ Dolinski de pe-acum știutor,
am purces din buza greu-poluatului Obor
iavaș-iavaș la picior ca trei bobi dintr-o păstaie
sau fragment de rupt popor,
întru aflarea unei terase de verdeață și răcoare
prin părțile nordic mai pădurețe de la Șosea,
să ne bucurăm în voie de aer soare mișcare
și din vorbărie multă la urmă să-mbucăm ceva.
Sașa la opt ani jumate are, evident din născare –
o spun cu poza lui în mână, pe smartphone,
cu titlu de pură informare –
mult din aerul unui MJ după șirul de operații
estetice costisitoare,
se produce spontaneu
ca – asta el zice, confirm eu – poet și pictor, viitor
arhitect
în siajul ascendenței paterne,
este de pe-acum într-un fel cu totul perfect
brun domnișor giacomettic năltuț subțire tare
locvace,
brodând întruna „artisticește“ fantezii peripatetice
pe cât îi place,
spre deliciul îngeresei Mitzuca așadar,
care nici ea n-are lacăt la gură cu prea multe
cheițe în buzunar.
lacăt am io
ista, filmic tăcut,
cu un aer nu știu de ce abătut –
poate de la cele săptămâni nesfârșite silnic în casă
stătut.
Lumea în răstimpul zilei, se știe, devine tot mai
nervoasă,
deci, cum vă spusei la-nceput,
porniserăm tustrei spre aflare una bucată terasă
și cum îi urmam la un pas pe strada liniștită
Washington,
nemaifiind de fapt dimineață,
deodată auzirăm câinele.
hămăia gros cu-nverșunare trecători întâmplători
la câteva curți ’naintea noastră, sălbatic ce-i
hămăia,
câinele parcă pe sine în jurul cozii zădărât rău se
lătra,
zădărât rău se lătra; ei bine,
când sfielnicul nostru trib compactat migrator
în căutare de oază
ajunse-n dreptul cozii câinelui zădărât-zădărâtor,
liniște totală, niciun hămăit de groază,
niciun fior.
ce chestie ! ne-am privit instantaneu în plină zi
cu aer vădit frustrat, neîncrezător,
toată delegația :
tu, io, Mărie, suntem stafii ? au cum ne va decela
dintre morți printre vii, la noi în bloc
administrația ? și-atunci, dezinvoltul
Sașa Dolinski blând domnișor giacomettic de tot
subțire,
salvând pe loc situația, ne-aruncă de-acolo de sus,
din ’nălțimea amețitoare a celor opt ani ai săi
una cu-ntreaga fire în plin mers prin univers,
aceste cuvinte exclusivist-întraripate,
al căror adevăr profund omenesc, sincer, nu mă
conține
ba chiar, acum că le notez aici spre pomenire, ca
unic vers,
încă mă fac să pălesc de invidie și rușine pentru
aerul
lor primăvăratic din cea mai indimenticabilă
esență:
Pe noi nu ne latră câinele fiindcă mirosim a inocență!