„Pentru faptă răsplată și năpastă pentru năpastă“…
sunt ultimele cuvinte pe care le rostește Anca – eroina dramei Năpasta de Ion Luca Caragiale –, la căderea cortinei (Premiera, 8 februarie 1890, Teatrul Național București), piesă lăudată, dar și criticată: „o adevărată năpastă a dramei“. În limbajul curent, cuvântul năpastă înseamnă „mare nenorocire, pacoste, acuzație, calomnie“, trăgându-se dintr-un termen slav cu sensul de bir/ tribut, în evul mediu, plătit obligatoriu în bani de locuitorii unei așezări în contul fugarilor înregistrați anterior de Vistierie.
De la Procesul Caion-Caragiale desfășurat, în București, în două instanțe, în 1902, Primăvara (12 martie) și Vara (11 iunie), supranumit „Procesul calomniei“, în care s-a pus problema plagiatului dramei Năpasta, mai întâi, după un autor plăsmuit, apoi, după lucrarea Puterea întunericului, Caion fiind apărat la recurs de patru avocați, balanța Zeiței Dreptății (legată la ochi) înclinându-se, când într-o parte, când în cealaltă, sentințele ajungând divergente, „năpasta“ a căzut pe amândoi împricinații. Căci de la articolul semnat cu pseudonim (Podeanu), titrat Răstignirea lui Caion („Moftul Român“, nr. 5, 29 aprilie 1901, p. 6, rubrica „Tribuna liberă“, cu o notă: „Redacțiunea nu răspunde de cuprinsul acestei rubrici.“), s-a declanșat procesul în instanță și nu în presă, Caragiale neasumându-și responsabilitatea publicării zeflemelei, deși el era proprietar-director al revistei.
Tratatele de istorie a literaturii române, biografiile/ monografiile dedicate vieții/ operei lui Ion Luca Caragiale nu prezintă însă adevărata față a lucrurilor de facto et de jure, ci îl protejează pe marele scriitor, în dauna preopinentului, în numele artei sale literare geniale de parcă, în ceea ce îl privește ca om în societate, nu ar fi fost supus greșelilor de fiecare zi!
Textele selectate de noi din presa timpului și antologate într-un corpus documentarum, asemenea altei antologii cuprinzând materiale publicate pe tema Delictul literar: imitație, copie, plagiat. Istoria negativă a literaturii române. 1882-1937 (Editura „Timpul“, Iași, 2011, 404 p.), încearcă să elucideze miezul faptelor de acum o sută douăzeci de ani, actualizând mărturisirea marelui dramaturg înserată într-un cotidian: „Dl. Caragiale nu va face recurs contra hotărârei Curței cu jurați, deoarece dsa crede că scopul pe care l-a urmărit, dându-l în judecată pe d. Caion, a fost atins. Dsa a voit să stabilească, într-o dezbatere publică, cum că d. Caion, acuzându-l de plagiat, nu avea nici o dovadă în sprijinul acestei acuzări, că deci această acuzare a fost nefundată. Aceasta s-a stabilit. A obține o condamnare a dlui Caion nu putea fi în intențiunea dlui Caragiale, deoarece urmările ei ar fi fost prea disproporționate față de greșeala comisă!“ (+++ Ultime informațiuni, în „Adevărul“, XV, nr. 4622, 12 iun. 1902, p. 3).
Cotidianul în discuție era condus de Constantin Mille (alias Emilian), bun prieten al scriitorului și, în același timp, echidistant, iar luările de poziție ale lui B. P. Hasdeu și Nicolae Iorga (după ambele instanțe), la fel de echilibrate/ nevitriolante.
Cât privește plagiatul nuvelei Kir Ianulea (după Nicolo Machiavelli), relevat de Romulus Dianu, tratatele de istorie a literaturii române au amuțit in corpore.
Nici în jurul plagiatelor Năpastei și a Făcliei de Paști, în lumea Parisului – orașul luminilor, aceleași tratate și biografii, dincolo de prezentarea lor în presa timpului, n-au rupt tăcerea! Mai ales că era vorba și de drepturile de autor…
în continuarea falsificării adevărului despre „Procesul calomniei“, cu Caion căzut în dizgrația tuturor istoricilor literari români, asemenea distinctului poet clasic Al. Macedonski, minciuna și dezinformarea prind viață, în 1972, într-o parodie ridicolă a Procesului Caion-Caragiale, după un scenariu al lui Romulus Vulpescu. Textul, punerea în scenă și momente din timpul spectacolului. La peste un sfert de secol de la înscenarea farsei menționate, în 1998, Muzeul Național al Literaturii Române din București reproduce în propria editură, atât textele lui Octav Minar, un plastograf dovedit ca mișel, din placheta Procese celebre (București, 1924), cât și Dosarul revizuirii, recte scenariul lui Romulus Vulpescu, însoțit de un Preambul de Șerban Cioculescu și Câteva observații de Constantin Vișinescu, jurist.
cu toții au căzut în capcana mistificatorului Octav Minar. Nici unul dintre ei, nici directorul de atunci al Muzeului și Editurii, Alexandru Condeescu, împreună cu muzeografii din subordine, nu au ajuns la documentele de arhivă ale Procesului din 1902, dar nici la paginile presei timpului, cu sutele de relatări la cald! S-au oprit și au reprodus comentând bâlbâit cele câteva pagini tipărite de Octav Minar, bazându-se pe adevărul denaturat/ escamotat al acestuia… curat murdar!
Au reprodus doar momentele din prima instanță a procesului, eludând pe cele din finală, de la recurs, care aplică pecetea: Caion nevinovat!
Dar dacă numai în cazul lui I. l. Caragiale ar fi o asemenea secetă de informații pertinente, documentate!
P.S.: În realitate, între Ion Luca Caragiale și Constantin A. Ionescu (Caion), a fost o luptă dură, lipsită de menajamente, o luptă între două personalități accentuate tangențial și nu în principiu pe temei literar, ceea ce ne face să considerăm procesul închis în anul în care s-a comemorat peste un secol de la dispariția unui geniu al spiritualității naționale.
Grav este faptul că istorici literari de anume zestre morală continuă să dea importanță fără sens acestei lupte de cocoși orgolioși. Pe de o parte, nu ține de literatură, pe de cealaltă, nici unul dintre dueliști – din punct de vedere juridic – nu s-a dovedit vinovat.
Păcătuiseră întru vanitate!
Contemporanii celor doi inegalabili oameni de spirit (între ei) au trecut în umbră procesul până la dispariția lui.
Să le urmăm pilda!
…În Istoria sa, G. Călinescu, spre cinstea lui de înțelept, pricepând motivația „procesului calomniei“ ca pe o răfuială între doi indivizi și nu o chestie literară, nici nu l-a menționat!
La fel au procedat în tratatele lor de istoria literaturii distinșii Nicolae Manolescu, Dumitru Micu sau Ion Rotaru.