În luna noiembrie din această toamnă se vor împlini două secole de la nașterea unuia dintre marii scriitori ai lumii, Feodor Mihailovici Dostoievski, care a fost, totodată, un uriaș gânditor creștin. Nu are rost, în cadrul acestei meditații pe care vreau să o formulez, să reamintesc principalele aspecte legate de literatura lui Dostoievski, întrucât ele sunt bine cunoscute. Vreau să atrag însă atenția asupra câtorva situații și idei.
Inițial, tânărul Feodor Dostoievski a făcut parte din așa-numitul Grup Petrașevski, nutrit de ideile socialiste. Membrii acestui grup au trecut printr-o experiență traumatizantă. Li s-a spus că au fost condamnați la moarte și abia în ultima clipă li s-a comunicat comutarea pedepsei capitale. Dostoievski a executat patru ani de închisoare, descriși în romanul Amintiri din casa morților. Dar cel mai important este că între zidurile ocnei, unde nu putea să citească decât Evanghelia – și unde a spus aceste vorbe memorabile, că în pușcărie cel mai cumplit lucru este să nu poți fi o clipă singur –, Dostoievski a trecut printr-un proces de metanoia, adică de purificare sufletească. În felul acesta, el a premers cu cel puțin o sută de ani mii de experiențe similare petrecute fie în Gulagul sovietic, fie în închisori din țări comunizate, inclusiv din România.
Uneia din deosebirile de mentalitate Occident-Răsărit i-a dat glas Dostoievski, opunând punctul său de vedere celui formulat de Jean-Jacques Rousseau în problema ontologică. Așa cum se știe, Rousseau a spus că omul este bun de la natură, dar îl pervertesc mediul social și, în general, societatea. Dostoievski vede altfel lucrurile: omul nu este bun de la natură, dimpotrivă, este rău, răutatea sa fiind o consecință a păcatului originar; a păcatului protopărinților Adam și Eva. Rousseau evită perspectiva ontologică și se raportează – voit sau nu – social și sociologic la o problemă de natură existențială și nu poți să nu te gândești la cuvintele repetate nu o dată de Petre Țuțea, care susținea că Marx nu e nici pe departe filosof, ci numai un sociolog. Aici s-ar putea adăuga și constatarea prietenului lui Petre Țuțea, Cioran, care spunea că nu a găsit o singură cugetare despre moarte în întreaga operă a lui Marx.
Așa cum există o evidentă diferențiere între teologia romano-catolică și cea ortodoxă în problema energiilor divine necreate, pe care teologia romană le socotește create, spre deosebire de cea răsăriteană, există o deosebire de perspectivă Apus-Răsărit și sub acest aspect ontologic în care noi, evident, îmbrățișăm teza lui Dostoievski în mod organic. Înainte de a depăși acest punct, se cuvine spus că Dostoievski nu a fost un antieuropean și nici un slavofil sau panslavist, două mișcări de idei rusești izolaționiste, ceea ce nu l-a împiedicat să fie un creștin fervent. Este locul să reamintim că Alexandru Paleologu și-a susținut repetat și consecvent convingerea că „Rusia este o țară europeană”. Fără să fie antieuropean, Dostoievski este totuși un creștin ortodox integral, care mărturisește teologia Bisericii sale, adevăr învederat și de nuvela Legenda Marelui Inchizitor, încorporată în romanul Frații Karamazov, care a iritat și continuă să irite mediile catolice și protestante.
O amprentă a gânditorului creștin Feodor Dostoievski se regăsește în afirmația „Frumusețea va mântui lumea”. Este o formă de transfigurare și o perspectivă în care se contopesc esteticul și moralul, nemaiîntâlnită până la Dostoievski. Negreșit, această perspectivă nu poate fi decât asumată cu bucurie de orice scriitor, pictor, muzician; de orice artist. Și o putem apropia de perspectiva pustnicilor care vorbesc despre frumusețea lumii văzute. Așadar, în componența existenței omenești intră obligatoriu valorificarea ei estetică.
Se cuvine să spunem câteva cuvinte și despre felul în care a fost abordat Dostoievski în literatura și teologia noastră. În epoca interbelică, teologul Nichifor Crainic a scris și publicat o lucrare intitulată Dostoievki și creștinismul rus, care avea un singur defect: autorul ei nu știa deloc rusește. Astăzi nu ne putem imagina un autor care să scrie o carte despre Nietzsche sau Rilke fără să cunoască limba germană.
În cultura noastră actuală există o carte scrisă de un călugăr foarte cultivat, cunoscător desăvârșit al limbii ruse, basarabean după trup, pe nume Paulin Lecca, Frumosul divin în opera lui Dostoievski. Părintele Paulin a trecut și el printr-o experiență dostoievskiană, întrucât în timpul războiului, pe când era ieromonah în Transnistria, a refuzat să facă stagiul militar, fapt pentru care a fost condamnat la moarte. Din fericire, sentința nu a fost executată, însă a trebuit să petreacă aproape doi ani în închisoare. În introducerea la cartea sa Frumosul divin în opera lui Dostoievski, Părintele Paulin Lecca spune cu sacră îndrăzneală că întrucât există mulți călugări și părinți duhovnicești în opera lui Dostoievski, ca și episoade ambientate în mânăstiri, se cuvenea să-i abordeze opera și un călugăr. Și aici, apropiindu-ne de sfârșit, trebuie să reamintim că mișcarea paisiană – ucenicii starețului Paisie de la Neamț au fost de ordinul sutelor – a atins și Mânăstirea Optina în care se desfășoară în realitate episoade din romanul Frații Karamazov. Or, starețul de atunci al Optinei, desigur cu nume schimbat, este un paisiot format în mânăstirile moldovene pe care le-a condus succesiv Paisie Velicikovski: Dragomirna, Secu, Neamț.
Al treilea titlu de referință din bibliografia românească a lui Dostoievski este o strălucită lucrare lexicografică, Dicționarul personajelor lui Dostoievski, datorată regretatului critic literar Valeriu Cristea, apărută în anul 1983.