Poeme de Florea Burtan și Carmen Focșa

Poeme de Florea Burtan

ADORAȚII
Nu te sfii
Îndură-te și culcă-te alături,
Dă-mi sânii orbitori să îi alint!
La geam adie candide omături,
Îngeri bălai sunt gata de
colind.
E-o ardere în noi ispititoare,
E un adânc ocrotitor și pur,
Neodihnite aripi vorbitoare
Și legănări de raze împrejur.
Descoperi-voi cât ești de
frumoasă,
Precum și ieri, asemenea erai,
Când te cerșeam și îți zideam
o casă
Din flautele șiroind din rai.
Nu te sfii, îneacă-ți în oglindă
Întregul trup, înmiresmat
și gol!
Peste o clipă, va-nceta
să ningă,
Cete de îngeri ne vor da ocol…
Apropie-te
Apropie-te! Lini sunt pașii tăi!
Ispita gurii tale mă-mpresoară;
Zăpezi albastre murmură
pe văi,
O sanie așteaptă lângă scară.
Dă-ți într-o parte pletele,
să vezi
Cum mă răsfrâng în vraja
suverană;
În noaptea asta trebuie să crezi
În rana vindecată de-altă rană.
Apropie-te! Lasă să îți cadă
Balada sânilor în palma mea,
Am așteptat supus, dar n-am
dovadă,
Nici nu mai știu ce anotimp
era.
Privește-mă și nu rosti nimic,
Arșița gurii tale mă-mpresoară!
Târziul, iată, s-a făcut mai mic,
Simt că renasc, pentru a mia
oară…
Pune-mi aripi
Rupe din mine ce e de prisos,
Am înfrunzit, sunt plin de
verde,
Pune-mi aripi, să mă rotesc
frumos
Peste tărâmu-n care ne vom
pierde!
Sapă în mine, până ai să dai
De mirele care am fost odată,
Când locuiai în partea mea
de rai
Și mierea avea
gura-nfometată!
Ia-mi sufletul în palme,
să-l respiri,
Până din el rămâne-va o pată,
Trece-l prin vis de flaute
subțiri,
Să nu mai fug de-aicea
niciodată!
Azi, clipele acelea s-au întors,
Nu-i nimeni împrejur,
ca să ne vadă,
Am înfrunzit de tot și ard
frumos,
Ca macii risipiți peste zăpadă…
Nu te grăbi să pleci
Nu te grăbi să pleci,
ai să te pierzi!
Drumul știut s-a prăbușit
în ape;
Afară viscolește, cad zăpezi,
Patul blajin e-atâta de
aproape.
Mai cercetează-mi sufletul,
puțin,
Spune-i ceva, ca să te țină
minte!
Adâncul meu eu este de tine
plin
Și pregătit mereu să te alinte.
Dă-mi tălpile să le sărut cu sârg
Și coapsele, să mă destram
în ele!
Bătrânul ceas se-nclină
spre amurg,
Lampa-și așterne rana
pe podele.
Nu te grăbi să pleci, ai să te
pierzi,
Drumul știut cândva nu mai
e drum.
Afară viscolește, cad zăpezi,
Le-aș izgoni, iubito, nu am cum…
Simt că plutesc
Amână-ți somnul! Lasă-te
prădată!
Mâinile mele și-au ieșit din
minți.
Am tras perdeaua, ca și
altădată,
Când ne feream de îngerii
cuminți.
Și se cuvine, răbdător, să taci,
S-aud foșnirea clipelor rebele,
Cum rochia de care te
dezbraci,
Așterne crini și rouă pe podele.
Respiră-mă, ia loc în dreapta
mea,
Știi, inima-mi, acolo s-a mutat;
De-atâta drag, te-a zăvorât
în ea,
Ca într-un crâng de maci
incendiat.
Amână-ți somnul! Lasă-te
întoarsă
Cu fața către mine,
cel flămând!
Simt că plutesc! Mereu
ești mai frumoasă!
Mierea din noi va suspina,
curând…

 

Poeme de Carmen Focșa

Poem pentru oricine…
Pe această planetă colțuroasă
De parcă ar fi suferit cu fiecare naștere
A celor veniți s-o umple cu trufie,
Când poetul tace, tresar păsările-n cuiburi
De parcă le-ar fi strigat pe limba lor
În vreme ce lucrează-ndelung neputințele,
Îndoielile,
Până și crucea arată cu brațele
Direcții opuse,
În vreme ce noi ne plimbăm în cerc
Numărându-ne pașii în gând
Precum deținuții scoși la plimbarea reglementară….
O toamnă doar…
Fiecare își avusese o toamnă doar a lui
De care își amintește câteodată
Ca de o lucrare făcută cu propria-i ființă
Ducând povara bolții spuzite ca de o boală a copilăriei
Toamna-ncepea din mijlocul frunții,ca o închinare
Apoi se rotea-floarea soarelui
Când macină bobul de stea migratoare…
O, și câte muzici suspinau fiindcă nu le auzise nimeni
Poate, cel mult, bureții mușcând, știrbi, tulpini răcoroase
La umbra sălciilor-neveste despletite, blestemând
Să curgă-napoi râul care tocmai secase…
Pe unde, odată, erai…
Am trecut iar, pe-acolo, pe unde, odată,erai
Mireasmă torcându-se numai pe sine…
Încetinisem pasul. Mirosea
A umed, a stătut, a mucegai
Ca într-o temniță, nici măcar populată…
Îmi doream să mi te amintesc așa cum erai,
Cu obrazul pe tăișul sabiei, ca un soldat adormit
între două asalturi
Ochiul nimănui mă pândea pe geam
Până unde orice orice zbor își refuză văzduhul și rostul…
Am trecut, ferind urma de călcâi
Al neființei care se mai abătea din când în când
Rătăcindu-și drumul, bezmetică, lovindu-se
De ploaia care se risipea delirând,
De fluturii legănându-și lingoarea în vârful de pai,
Când am trecut iar pe-acolo, pe unde, odată, erai…
Nimic
Nimic nu mai seamănă cu acel trup
În care iubirile s-ar fi putut sinucide
În care nopțile aprindeau o lumină secretă
Pe fețele noastre livide…
În care ferestrele se deschideau singure
De parcă un duh neștiut le-atingea
În care până și inima devenise
O rotire de stea…
Nimic nu mai seamănă cu ochii,mai ales
Cu ochii aceia care mutau peisaje
Care-nălțau turnul bisericilor îmbătrânite
Pe deasupra câmpului necules
Nimic nu mai seamănă cu nimic, nici măcar
Zarul norocos, cu alt zar…
Nostalgie
Precum prelungirea liniei din palmă
E cărarea pe care ai plecat,
Pulberea drumului nu-ți păstra urma
Pe care buruienile ți-o răstălmăceau tremurat…
Erai, la-nceput, un semn de mirare,
Apoi un punct, ca-ntotdeauna, incert,
Imaginea asta-mi mușcase privirea
De parcă m-ar fi rugat să te iert…
De parcă aș fi azvârlit ceva de prisos
O armă prea-nvechită ca să te fi învins
Ori poate era iarna care se depărtează
De propriul său nins
Și-n urma ta, nămeții fac semn
Ca niște păsări care au uitat să mai plece
Și lovesc cerul, ca-ntr-o toacă de lemn…