IVO ANDRIĆ (1892-1975), laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1961, este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai traduşi autori de limbă sârbă. Născut în Bosnia (în perioada când era administrată de Imperiul Austro-Ungar), îşi petrece copilăria la Vişegrad, oraşul despre care va scrie în cel mai celebru roman al său, E un pod pe Drina… În timpul studiilor universitare la Viena face parte din mişcarea revoluţionară Tânăra Bosnie, care milita pentru unirea cu Serbia, şi e un apropiat al cercurilor naţionaliste sârbe, ceea ce duce la arestarea lui după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand în 28 iunie 1914. Eliberat un an mai târziu, se stabilește la Belgrad, devenind o figură extrem de cunoscută în cercurile literare din oraș, drept care i se propune o funcție în noul guvern. În calitate de diplomat, este detașat în mai multe capitale europene, printre care și București, unde apără cu mare eficiență interesele regatului iugoslav. Întors în Belgrad, va scrie cele două volume care-i vor aduce renumele, alcătuind un adevărat opus magnum balkanicus: Cronică din Travnik (1945) şi E un pod pe Drina… (1945). Se vor adăuga alte romane şi volume de povestiri, precum Povestea cu elefantul vizirului (1948), Curtea blestemată (1954), Omer-paşa Latas (postum, 1977). La Editura Polirom au apărut: E un pod pe Drina… (2018, 2020), Cronică din Travnik (2019), Povestea cu elefantul vizirului (2020), Povestiri din singurătate (2020).
Romanul este o relatare a vieții generalului otoman de origine sârbă Omer-pașa Latas (1806-1871), trimis în Bosnia în 1850 de sultanul Abdul Medjid pentru a impune autoritatea turcă. Deși supusă Istanbulului, Bosnia este în realitate condusă de cneji, dintre care voievodul Zimonjić domnește asupra regiunii Sarajevo. Și pe acești cneji va încerca Omer-pașa să-i supună. În jurul lor, ca pe o tablă de șah, se încrucișează mai multe figurine: regina – soția seraschierului; nebunul, Costache Nenișanu, care își pierde mințile din dragoste; tura – servitorul pașei care îl protejează și îi satisface viciile; pionii – soldații, foști austrieci sau croați trecuți la legea islamică. O extraordinară frescă istorică ce dovedește încă o dată măiestria cu care Ivo Andrić, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, stăpânește arta miniaturii.
„Ivo Andrić posedă acel dar extrem de rar cu care sunt binecuvântați unii scriitori de romane istorice de a crea o atmosferă de epocă plină de culoare locală și, în același timp, niște personaje care ar fi putut foarte bine trăi în ziua de azi.“ – The Times Literary Supplement
„Poate contextul istoric le este necunoscut multora dintre cititori, însă problemele abordate – bine și rău, identitate și destin – sunt universale.“ – Kirkus Reviews
„Duminică, înainte de amiază, fruntaşilor ţării şi norodului adunat le-a fost citit firmanul imperial care-i dădea lui Omer-paşa împuterniciri nelimitate ca, ajutat de guvernatorul civil, Hafiz-paşa, să strângă oaste dintre musulmanii din Bosnia şi Herţegovina, să ia toate măsurile administrative necesare în acest scop şi să-i aducă la ascultare pe toţi cei care nu se supun.
Se mai întâmplase şi până acum ca diverşi valii, la sosirea lor în Bosnia, să aducă firmane şi să le citească aianilor adunaţi în conacul lor din Travnik. Omer-paşa însă alesese pentru acest act Sarajevo, oraşul oligarhiei orgolioase, în care până acum vizirilor nu li se îngăduia nici să zăbovească, şi i-a invitat pe toţi fruntaşii din Bosnia şi Herţegovina să vină acolo să i se închine. Acum stăteau cu toţii îmbrăcaţi festiv, mohorâţi şi palizi, sub razele puternice ale soarelui de primăvară. Pe o ridicătură mică şedeau pe scaune Omer-paşa, Hafiz-paşa şi câţiva ofiţeri superiori, toţi în uniforme maronii impecabile pe care străluceau decoraţii, butoni lucioşi, găitane şi fireturi aurii şi roşii. De-a stânga şi de-a dreapta lor stăteau cei mai de vază fruntaşi musulmani, cel dintâi dintre ei fiind căruntul şi greoiul Ali-paşa Rizvanbegović, vizirul Herţegovinei. La cele două capete ale acestui semicerc erau aşezaţi – şi aceasta era o inovaţie importantă – câte un preot ortodox şi unul catolic, ba chiar şi rabinul de Sarajevo, plus doi reprezentanţi ai târgoveţilor. Toţi ceilalţi stăteau în picioare, întorşi cu faţa spre seraschier, ca nişte copii cuminţi. În afară de asta, esplanada circulară de la Musala era încadrată de două rânduri de soldaţi. Pe ei totul era nou şi curat. Ţepeni şi aliniaţi impecabil, cu baioneta la armă, semănau cu orice armată occidentală. Faţă de ei şi de ofiţerii lor sclipitori, aianii şi fruntaşii ţării, cu caftanele lor lungi în multe culori, cu imineii sau tuzlucii lor de piele în picioare şi cu saricurile lor grele pe capete, arătau, în pofida ţinutei demne, întru câtva rurali şi provinciali, scofâlciţi şi năpârliţi şi, sincer vorbind, lăsau o impresie cam demodată şi cam jalnică.
Omer-paşa se ridică în picioare şi în aceeaşi clipă apăru lângă el un tânăr ofiţer blond care, cu un accent turcesc acceptabil, dar pe un ton jignitor de aspru şi cumva distant, începu să citească firmanul imperial.
Fruntaşii, toţi în picioare, ascultau cu fălcile strânse şi privirea în pământ, însă oricare dintre ei, dacă se uita fie şi numai pentru o clipă şi cu coada ochiului la comandantul suprem, putea să vadă că acest bărbat subţire, dar viguros are în înfăţişarea sa ceva străin, insolent şi provocator, potrivnic felului în care înţelegeau ei slujba imperială şi demnitatea ostăşească musulmană.
În clipa în care ofiţerul rosti ultimele cuvinte din firman, bubuiră în acelaşi timp, ca la comandă, tunurile de pe Gorica şi cele de pe Reduta Galbenă. Pământul de sub picioare se zgudui. Întreit, împătrit, ecoul bubuitului insuportabil ricoşa din munte în munte, căutând în zadar o ieşire din depresiune. Abia când acesta încetă, se putu auzi fanfara militară intonând un marş sonor şi antrenant. Mulţi dintre fruntaşii care în timpul salvelor de tun nici nu clipiseră, ţinându-se drepţi şi semeţi, îşi plecară ruşinaţi capul în faţa năvalei acestei muzici agresiv de sonore, noi şi ofensatoare pentru urechea bosniacă.
Dar ce era mai rău abia avea să urmeze. Deşi se apropia amiaza, seraschierul nu le lăsă fruntaşilor timp nici pentru rugăciune, nici pentru masa de prânz. Cei mai importanţi şi mai puternici dintre ei, paisprezece la număr, fură invitaţi imediat la conacul lui de pe Gorica. Încălecară şi, împreună cu suita, porniră fără chef să urce dealul. Înaintau anevoie printre caii intendenţei şi chesoanele de artilerie ale armatei în mişcare, din care nimeni nu se sinchisea să se dea la o parte şi să le facă loc, aşa cum făcea întotdeauna toată lumea din Bosnia. Nimeni nu-i saluta. Soldaţii îşi vedeau de treburi sau rătăceau pe drum ca nişte gură-cască, fără să le dea atenţie, iar ofiţerii se salutau între ei şi îşi vorbeau într-o limbă necunoscută. În uniformele lor maronii strâmte, arătau toţi ca nişte libărci. Iar bosniacilor, în timp ce se strecurau prin această îmbulzeală, li se părea că, în somn, se rătăciseră în vreo ţară creştină şi că îşi croiesc drum printr-o armată inamică. Ceva mai rău nici că se putea închipui. Tremurau de o mânie înăbuşită şi asudau sub veşmintele lor grele. În ei se înfiripa un sentiment de inferioritate necunoscut până atunci, pe care nu voiau să-l recunoască nici faţă de ei înşişi. De parcă abia acum vedeau clar ce este şi ce poate să facă într-un stat o armată imperială bine organizată şi înzestrată. Ea înseamnă în acelaşi timp forţă şi ordine. Iar când situaţia ia o asemenea turnură încât armata devine forţa principală şi decisivă în ţară, niciodată nu face lucrurile pe jumătate.
Şedinţa care a început imediat în încăperea de o mărime neobişnuită şi aproape nemobilată de la parter le-a arătat fruntaşilor că pot exista şi reuniuni mult mai neplăcute. În fundul încăperii erau trei ferestre fără perdele. Acolo şedea Omer-paşa. Întors cu spatele la ferestre, părea o siluetă din hârtie neagră decupată cu foarfeca. În spatele lui stătea un maior tânăr, roşcat, cu faţa încremenită şi privirea de plumb, pe care nimeni nu-şi dorea s-o întâlnească. Oricât de cumplit şi de sumbru era seraschierul, acest tânăr însoţitor care stătea în spatele lui ca o umbră îl făcea să pară mai cumplit şi mai ostil.
Cu faţa spre seraschier, luaseră loc pe primele câteva scaune Ali-paşa Rizvanbegović, Mustaj-paşa Babić, Mahmudpaşa Tuzlić, căpitanul Mahmud Fidahić şi Fazli-paşa Šerifović. Restul s-au aşezat care pe unde a apucat. Nimeni nu s-a sinchisit de ei, unde şi cum o să se aşeze. N-avea cine să-i servească nici măcar cu un pahar cu apă. Nimeni nu fuma. Ca după un plan anume, nici aici nu le-a dat nimeni atenţie. Cu faţa spre ferestrele prin care pătrundea o lumină puternică, îşi mijeau ochii şi clipeau, distingând cu greu trăsăturile seraschierului, în timp ce el, dimpotrivă, putea să-i observe calm şi nestânjenit. Astfel erau puşi într-o poziţie defavorabilă. Nu se simţeau foarte confortabil şi ascundeau cu greu acest lucru. Nici măcar n-au băgat de seamă când seraschierul a început să vorbească. Întâi a părut o discuţie abia auzită şi confidenţială cu cei din faţa
lui, dar curând vocea i-a devenit mai puternică şi mai limpede.
Vorbea cu un aer aferat, chiar un pic îngrijorat, despre ordine şi administraţie, despre armata imperială şi necesitatea ca ea să fie modern organizată. Enumeră câteva momente din îndelungata împotrivire a fruntaşilor bosniaci faţă de introducerea tanzimatului în Bosnia. Se străduia să se exprime într-o măsură cât mai mare în dialectul „bosniac“, dar îl trăda accentul din Lika, fiindcă tărăgăna unele cuvinte. Căuta expresia potrivită şi, când nu izbutea s-o găsească, se ajuta de limba turcă. Preciza că reformei salvatoare a sultanului i se supusese, de silă, de milă, întreaga împărăţie turcească, numai Bosnia şi Herţegovina nu o făcuseră încă.
– Ei bine, acum a venit ziua să se întâmple şi asta, iar lucrurile să fie aşa cum trebuie să fie negreşit.
Spuse asta mai vioi şi imediat se ridică de pe scaun, dar nu ca să încheie şedinţa, ci ca să-şi continue discursul. Acum, când stătea în picioare, i se vedeau mai bine faţa şi părul destul de negru, neobişnuit de lung pentru un ofiţer turc, care, răzbătând de sub fesul roşu-închis, se unea cu barba scurtă, uşor încărunţită, incadrandu-i astfel faţa măslinie cu trăsături regulate, pe care ochii ocupau mult loc. Jocul lor capta întreaga atenţie a ascultătorilor şi schimba cu totul expresia de pe chipul seraschierului, nu întotdeauna în concordanţă cu ceea ce vorbea. Aceşti ochi erau căprui, plini de un fel de întuneric şi răcoare de pădure, când întunecaţi şi un pic trişti, când catifelaţi şi migdalaţi, de o frumuseţe aproape feminină, s-ar putea spune, dacă prin ei n-ar fi răzbătut la răstimpuri un neaşteptat luciu verde şi ameninţător.
– Iar ceea ce trebuie să fie se înfăptuieşte. Peste tot, deci şi în Bosnia.
La aceste cuvinte, rostite cu o voce neaşteptat de ascuţită, chipul seraschierului se schimbă brusc. Întâi se crispă într-o grimasă urâtă, apoi brusc se destinse, căpătă o expresie enigmatică, ştrengărească şi se revărsă într-o mască mongoloidă în care din ochii lui mari nu mai rămăseseră decât două dungi negre oblice. Totul dură doar o fracţiune de secundă. Ca o licărire amăgitoare se destrămă şi această mască, iar de sub ea se ivi adevărata faţă a lui Omer-paşa, calmă şi cu trăsături regulate, cu nişte sprâncene arcuite ameninţător şi împreunate deasupra imenşilor ochi umbriţi, din care răzbătea la răstimpuri un fel de foc rece, iute, revărsând un luciu verde de granit peste obraji, barbă şi mustăţi.
După aceste fulgerătoare prefaceri succesive de pe faţa seraschierului, fruntaşii din sală schimbau de fiecare dată între ei priviri, verificandu-şi impresia şi întrebându-se dacă într-adevăr au văzut bine sau doar li s-a părut. Şi întâlnind în privirea celorlalţi aceeaşi întrebare şi doar confirmarea propriei nedumeriri şi consternări, unul câte unul îşi coborau ochii în pământ, crispaţi de mânie şi pregătiţi pentru orice.
Faţa seraschierului nu se mai schimba. Încă în picioare, le spunea domol, ca şi cum ar fi citit un text tipărit, lucruri pe care auzul lor le primea cu neîncredere şi împotriva cărora totul în ei se revolta, dar pe care le ascultau cu calm, împietriţi şi nemişcaţi.
– Spun aceste lucruri în faţa voastră, dar nu din pricina voastră, pentru că vouă – har Domnului! – nu-i nevoie să vă fie spuse; ci le spun acelora dintre ai voştri care gândesc altfel şi se pregătesc de altceva.
Aici se opri doar o clipă, iar apoi reluă mai ferm şi mai cu asprime, privindu-i insolent, dar adresându-se „celorlalţi“.
– Eu voi duce la îndeplinire misiunea pentru care am fost trimis aici. Iar voi vă înşelaţi dacă vă închipuiţi că şi cu mine va merge aşa cum a mers cu cei veniţi în Bosnia înaintea mea pentru aceeaşi treabă. Acesta e un alt ordin, şi altul e şi omul care trebuie să-l execute. Ştiu, voi credeţi că şi de data asta, după vechiul vostru obicei, veţi putea ca aparent să fiţi de acord cu tot, iar apoi, în ascuns, să-mi creaţi atâtea piedici şi greutăţi, încât să obosesc şi să mă întorc cu treaba neterminată. Iar voi să-mi râdeţi pe la spate! Aveţi grijă însă că eu ştiu că voi mereu vorbiţi una şi gândiţi alta. Repetaţi: „Peki, peki, efendim“, iar privirea voastră spune: „Aici e Bosnia, prostule, ţară care se pleacă, dar nu se schimbă!“. Şi eu vă mai spun o dată pentru totdeauna că nu-mi pun deloc nădejdea în cuvintele voastre, că vă citesc limpede gândurile şi că, de va fi nevoie, voi cerne Bosnia voastră printr-o sită măruntă, astfel încât nu se va mai şti cine e bei sau agă şi nici în vis nu vă veţi gândi să lucraţi cum vă taie capul şi să fiţi nesupuşi.
Seraschierul se mişcă un pic pe loc, ridică abia vizibil pumnul strâns, dar faţa îi rămase neschimbată. Şi continuă imediat:
– Când veţi ajunge acasă (la aceste cuvinte fruntaşii se mai destinseră şi se înseninară oarecum), spuneţi-le tuturor acelora care se gândesc la sfidare şi împotrivire că îi voi îmbrăca în aceste uniforme pe care le poartă întreaga oaste imperială şi le voi croi totul atât de strâmt, încât să li se taie răsuflarea şi să le iasă ochii din orbite. Le voi îndesa amândouă picioarele într-o cizmă, apoi îi voi şmotri până când îşi vor însuşi instrucţia militară în aşa fel încât nici strănepoţii lor să n-o uite. Nu merită nimic mai bun! Pentru că sunt nişte ignoranţi şi nişte nepricepuţi, nu muncitori şi războinici, oameni care-şi închipuie că pot să lenevească şi să huzurească din moşia pe care le-au agonisit-o bunicii şi din nu ştiu ce vază şi fumuri, iar drept petrecere şi distracţie să aibă nesupunerea faţă de dispoziţiile guvernanţilor şi răzvrătirea împotriva trimişilor sultanului. Băgaţi-le în cap că vremea aceea a trecut. Spuneţi-le să nu-şi pună nădejdea nici în mintea lor puţină, nici în viclenia lor de doi bani, fiindcă de data asta n-o să le folosească la nimic. Şi să nu vină vreunul să mă mituiască, aşa cum s-au obişnuit, căci la ce-mi trebuie mita lor când, cu împuternicirile pe care le am, pot să le iau capul şi, odată cu el, toate proprietăţile şi bunurile!
Aici seraschierul coborî vocea şi continuă mai domol, dar cu aceeaşi fermitate şi asprime.
– Ştiu că despre mine se spun câte şi mai câte şi că mi se dau tot felul de porecle, dar să afle aceia care le născocesc că ura şi defăimările lor nu-mi pot dăuna. Fiecare vorbă mincinoasă şi de ocară a lor este pentru mine o laudă şi o distincţie. Şi încă ceva: să nu se adăpostească nimeni după credinţa lui, căci eu n-am venit nici să turcesc, nici să ghiauresc pe cineva, ci să rânduiesc această ţară în aşa fel încât fiecare să trăiască liniştit după credinţa sa şi să respecte ordinea şi legea imperială. Nu-mi pot face nimic cu ocările lor, nici cu armele lor dacă se va ajunge la înfruntare; aşa cum, mai apoi, n-o să mă mişte deloc plânsul şi rugăminţile orfanilor lor. Să ştie că eu am dus pretutindeni la bun sfârşit treaba pentru care am fost trimis, şi aşa voi face şi acum. Şi n-am să plec de aici până când nu fac din ei ori nişte supuşi buni şi credincioşi ai sultanului, ori nişte movile funerare prin Bosnia şi Herţegovina. Şi nici n-am să pierd timpul. Într-o lună-două veţi vedea că am spus adevărul aici şi acum, aşa că e mai bine să vă încredeţi de pe-acum în vorbele mele. Altceva nu am să vă spun, dacă nu cumva vreţi voi să-mi spuneţi ceva mie.
Nimeni nu avu nimic de spus. Majoritatea tăceau, iar unii mormăiau câte ceva, dând nerăbdător din mână, ca şi cum ar fi alungat până şi simplul gând că cineva s-ar putea împotrivi sau ar avea ceva de adăugat la aceste cuvinte „înţelepte şi la locul lor“.
Seraschierul îşi părăsi locul şi se amestecă printre ei. Acum era cu totul alt om. Blajin la vorbă, prietenos şi vioi, îşi croia drum printre ei, oprindu-se din loc în loc. Era evident că se delectează cu jocul său superior, cu ceea ce poate să le spună şi, mai ales, cu ceea ce gândeşte în sinea lui, dar nu vrea să spună. (Pe fruntaşi îi jignea grav şi profund această plăcere a lui; li se părea că abuzează de ei şi îi întinează cu apropierea lui.) Discuta cu unii şi alţii amabil, zâmbitor, cumva confidenţial, ca între rude. Îi încredinţa de bunăvoinţa sultanului, precum şi de propriile bune intenţii. Uşa lui este deschisă pentru toată lumea, la orice oră din zi şi din noapte. La început, ce-i drept, va fi mereu în mişcare cu armata, dar oriunde avea să-i fie ridicat cortul, oricine gândeşte de bine şi se comportă cinstit va găsi dreptate şi protecţie. Armata va plăti tot ce ia de la populaţie pentru a se întreţine şi nu se va atinge de onoarea şi avuţia nimănui, dar va fi necruţătoare oriunde întâmpină împotrivire. Cu atât mai bine dacă nu va fi nevoie de aşa ceva.
Fruntaşii aprobau totul, cu chipuri îngrijorate şi priviri împovărate. În cele din urmă izbutiră să se desprindă cumva de acest om şi de insolenţa lui surâzătoare şi crudă. La despărţire, seraschierul le confirmă că puteau chiar de a doua zi să se întoarcă la casele lor, unde va trebui ca prin prestigiul lor să îi sprijine străduinţele, liniştind populaţia şi explicându-i prevederile firmanului imperial privitoare la marile schimbări din ţară. Doar Ali-paşa Rizvanbegović va mai rămâne în Sarajevo, ca oaspete al lui.“
Volum în curs de apariție la Editura Polirom, Colecția „Biblioteca Polirom“. Seria ESENȚIAL. Traducere din limba sârbă şi note de Dragan Stoianovici