Volumul publicat la Editura Baroque Books & Arts este una din cele mai recente lucrări elaborate de Philip Hook, istoric de artă, director al departamentului de Artă Modernă și Impresionism la casa de licitații londoneză Sotheby’s. Titlul original sub care este cunoscută aceasta este Rogues’ Gallery. The Rise (and Occasional Fall) of Art Dealers, the Hidden Players in the History of Art; apărută în 2017, ea a cunoscut mai multe ediții succesive, atât în Marea Britanie cât și în alte state. Între lucrările sale sunt de amintit Breakfast at Sotheby’s. An A-Z of the Art World (2013) și mai ales Art of the Extreme 1905-1914. The European Art World, publicată în 2021.
Volumul de față reprezintă o captivantă incursiune în lumea furnizorilor de fantezie, adică a dealer-ilor de artă, indiferent de numele sub care s-au făcut cunoscuți de-a lungul secolelor, în diferitele epoci istorice. Negustorii de artă au fost și rămân probabil cei care cunosc cel mai bine faptul că, așa cum menționa Robert Hughes – prețul unei opere de artă este un reper al dorinței pure, iraționale, și că nimic nu este mai ușor de manipulat decât dorința iubitorilor de artă de a obține o anumită operă. Cu alte cuvinte, primii au exploatat (dintotdeauna și continuă să o facă, poate și mai accentuat decât în perioada Renașterii) cu abilitate pasiunea și dorința celor care fac achiziții de artă, indiferent de sferele din care aceștia provin, fie că este vorba de colecționari de artă din rândul capetelor încoronate sau din rândul antreprenorilor sau îmbogățiților din epocă. Hook cercetează cu inspirație subteranele comerțului mondial cu artă, evocând precursorii dealer-ilor de artă de azi de-a lungul unor momente-reper; el își începe incursiunea în lumea comerțului cu artă prin referirile la târgurile comerciale bianuale din Anvers (Antwerpen) de la sfârșitul secolului al XV-lea, târguri unde treptat au început să se contureze grupuri ale comercianților de artă ai căror clienți-cumpărători erau negustori ce achiziționau opere pentru a le revinde în alte țări. În acest ambient, unde veneau să ia pulsul pieței, să observe și să cumpere, oameni din toată Europa, își făceau simțită prezența inclusiv agenți sau trimiși speciali ai elitelor din epocă, iar un exemplu la îndemână este cel al trimișilor familiei Medici, sosiți periodic la Anvers pentru a achiziționa picturi și tapiserii, ce erau mai apoi pregătite și expediate la Florența, în baloturi de lână.
Evoluția pieței de artă mondiale marca, în secolul al XV-lea, apariția mai multor centre în care comerțul de artă pulsa tot mai intens, așa cum era Amsterdam-ul, unde Hendrick van Uylenburgh, nimeni altul decât dealerul lui Rembrandt încă din anii 1630 (de altfel, Hendrick van Uylenburgh era și văr primar al soției lui Rembrandt, Saskia van Uylenburgh) reușea să configureze o rețea de agenți internaționali profilați pe comerțul cu obiecte de artă, răspândiți în orașele Europei Occidentale. Așa se face că agenți influenți precum Peter Lely la Londra, Everhard Jabach la Paris și Jürgen Ovens în Schleswig mențineau o strânsă legătură cu centrul de la Anvers, încheind sau mijlocind achiziții de tablouri sau alte obiecte de artă, la fel precum o făcea, în aceeași epocă istorică, Jean Michel Picart (1600-1682), dealer de artă parizian, care devenise partener de afaceri cu obiecte de artă al comerciantului Matthijs Musson din Anvers, informându-l cu acuratețe pe acesta din urmă în legătură cu tendințele și așteptările pieței de artă pariziene, așa încât artiștii plastici flamanzi să le poată satisface, în creațiile lor.
O mențiune importantă a lui Hook este aceea că, în esență, cvasitotalitatea comercianților de artă era reprezentată (și într-o oarecare măsură, încă mai este) de indivizi ce erau ei înșiși artiști, mulți îmbrățisând această activitate din rațiuni ce țineau, cel puțin la început, în primul rând de faptul că nu reușeau să supraviețuiască exclusiv din pictură, din operele artistice proprii.
În altă ordine de idei, renumele marilor maeștri ai Renașterii italiene de-a lungul întregii Europe a făcut ca opera lor să nu facă neapărat obiectul medierii dealer-ilor și comercianților de artă, indiferent de originea lor, întrucât în majoritatea cazurilor, operele aparținându-le lui Leonardo, Michelangelo, Rafael sau Tizian erau comandate direct de către regi, prinți, înalți prelați și bancheri. Cu trecerea timpului, pe măsură ce anvergura unor astfel de artiști a fost recunoscută și diseminată la nivel mondial, inclusiv grație lucrărilor istoricilor de artă, începând cu cele ale lui Giorgio Vasari – el însuși pictor (dar a cărui lucrare fundamentală rămâne Vite de’ piu eccelenti architetti, pittori et scultori italiani, da Cimabue insino a’ tempi nostri – 1950) eforturile colecționarilor și pasionaților de artă bogați de a identifica și achiziționa opere de asemenea calibru a crescut în intensitate, după cum au crescut vertiginos și sumele din spatele achizițiilor.
Meritul lucrării lui Hook rezidă din abilitatea cu care poartă cititorul în lumea comerțului cu artă, subteranele acesteia, în tandem cu lumea pasionaților și colecționarilor de artă de-a lungul istoriei, fie ei connaisseuri sau profani, simpli investitori/speculatori. Este o incursiune în care își găsesc reflectare, pe de o parte, începuturile timide, configurarea unor centre și rețele, consolidarea acestora, meandrele artei speculației în comerțul de artă (demersurile speculative desfășurate de William Buchanan, în Anglia începutului de secol al XIX-lea), reperele majore în sfera comerțului de artă specifice vremurilor moderne (începând cu evocarea prinților comerțului cu artă prezenți pe piața de desfacere americană, după 1909, odată cu anularea taxei de import pe obiecte de artă – Duveen, Knoedler, Wildenstein și Seligmann, și continuând cu stilul ascetic și rigid al lui Kahnweiler, apoi cu relația artistică dintre dealer-ii de artă Léonce Rosenberg și Paul Rosenberg cu Pablo Picasso, ponderea dealer-ilor de artă francezi în comerțul cu artă la sfârșitul secolului al XIX-lea-începutul secolului al XX-lea, cu accent pe Félix Fénéon și Paul Guillaume, specificul dealer-ilor de artă germani, cu precădere rolul lui Paul Cassirer și cel al lui Alfred Flechtheim în impulsionarea comerțului de artă din spațiul german și nu numai, înrâurirea dealer-ilor de artă britanici asupra comerțului de artă, de la Hugh Lane la Arthur Tooth). În egală măsură, spațiul alocat evoluțiilor privitoare la sfera comerțului cu artă în lumea contemporană este dedicat rolului lui Peter Wilson, președintele de la Sotheby’s (1958-1979), în coagularea pieței de artă moderne, sau apogeului influenței lui Leo Castelli, cel care afirma despre sine că nu se considera un dealer, ci un gallerist, pentru a sublinia rolul său în descoperirea noilor talente și popularizarea acestora prin expozițiile din galeria lui.
Cât privește secolul al XXI-lea, sugestiv este faptul că mulți dintre cei care cumpără și vând artă pentru câștig comercial nu se mai consideră dealer(i), ci folosesc termenul gallerist (eng) și chiar curator, în ciuda rezonanței termenului, care trimite cu gândul mai degrabă la experții muzeelor de artă.