După aproape o viață trăită, în adolescență ca prieteni, apoi ca oameni trăindu-și viețile separat, fiecare în familiile sau grupurile în care au ajuns prin diverse conjuncturi, o pereche, bărbat și femeie, se întîlnește ocazional după foarte mulți ani și se privesc; cu atenție, femeia pe bărbat, cu indiferență, bărbatul pe femeie. Cea care prinde glas prima este femeia:
– Vai, dar ce te-ai schimbat! Nu mai ești frumos ca altădată…
– Ce vrei să spui?! întreabă bărbatul oarecum distant, abia recunoscîndu-și prietena din tinerețe.
Aceasta, fără să caute cuvintele, cu vădită intenție să-și pună fostul prieten într-o situație delicată, spune:
– Te-ai urîțit. Ești de nerecunoscut.
Cu un aer de înțelept, dar evident nepăsător, bărbatul destul de atins de trecerea anilor, spune și el, dar fără să jignească:
– Atunci îmi priveai sufletul, acum însă îmi privești trupul cu gîndul că „dacă nu acum, atunci cînd?”.
Femeia nu avea cum să-l contrazică, deși nici atunci, nici acum n-a știut, nu știa cum să-i privească sufletul, cum să i-l aprecieze, deși, în acele clipe de tinerețe, sufletele lor însemnau chiar ceea ce ei iubeau fără să cunoască cu adevărat – frumusețea. Acum acestea, sufletele lor, se aflau tot acolo, în trupurile lor, dar peste ele trecuse timpul care le scosese pe chip, așa cum fiecare și le-a întreținut spiritual pe tot parcursul vieților lor. El se urîțise și nu ținea cont de asta. Ea, de asemenea, se schimbase mult, că abia de o mai recunoscuse bărbatul, care o iubise în adolsescența ei, așa cum se iubește la vremea primelor iubiri, dar nu înțelegea de ce el, bărbatul tinereții sale, nu-i mai apreciază frumusețea pe care credea că o are încă pe chip. Sufltele lor erau aceleași, se atingeau într-un fel, se chemau încă, dar trupurile lor erau străine, de nerecunoscut, de neîmpreunat, așa cum mai visa femeia, ori cum ar fi vrut pe vremuri bărbatul.
Nu are rost să ne mai imaginăm ce a urmat. Însă putem constata că în situații din acestea, nici unul dintre parteneri, atunci cînd trupurile apar față-n față după mult timp de cînd nu s-au mai văzut, nu mai ține cont, mai ales bărbatul, de ceea ce ar fi putut să fie și nici măcar de ceea ce a fost, cu o astfel de excepție, cînd femeia, cu încă un apetit de viață, ar dori să reînnoade un trecut pe care și l-ar vrea transformat într-un nou început. Ceva însă nu se mai leagă, nu mai poate fi ca altădată, chiar dacă în ambele trupuri, erodate de timp, mai există încă, zbuciumate sau nu, sufletele, cele care, în fond, întrețin memoria pînă în clipa cînd aceasta este spulberată de o boală – bătrînețea – ce face din suflet un timpan surd. În astfel de situații, se consideră de cei ce susțin că sufletele sunt ceea ce divinitatea lasă în om ca justificare a lucrării sale eterne, că trupurile sunt partea desfrînării și, deci degradării inevitabile, iar sufletele sunt ceea ce desfrînarea nu atinge, nu alterează din ceea ce este ființa. Femeia, astfel, ar fi partea ce naște viață, deci iad, iar bărbatul cel ce insuflă viață, deci rai, bine și rău, care pot fi frumusețe nesfîrșită numai atunci cînd se află într-un echilibru perfect. Or, acest aspect nu poate fi constatat într-o viață de cuplu, iar separat nici atît, pentru că atunci dispare sensul vieții continuie, așa cum aceasta dispare atunci cînd combinațiile atipice, cuplurile atipice se ivesc și dau semne de sfîrșit inevitabil, catastrofal. Și atunci putem constata de ce în bărbat se naște, cu trecerea timpului, urîtul (o vorbă din popor spune că bărbatul trebuie să fie un pic mai frumos decît dracul), iar în femeie se naște frumosul, viața, deși, tot poporul spune, avînd în vedere neiertătorul timp, că „nu există copil cuminte și babă frumoasă“.
Însă, în ceea ce înseamnă cu adevărat frumusețea, nu cea trupească este eternă, deși aceasta este și cea păcătoasă (că fără păcat, lumea n-ar fi așa cum a lăsat-o Dumnezeu pe pămînt!), ci frumusețea sufletească este cea care dăinuie, sub formă de înțelepciune la bărbat și sub formă de provocare nesfîrșită la femeie.
Din această perspectivă, nimic, în lume, pînă acum nu s-a schimbat, deși cei ce au psihanalizat pînă acum viețile cuplurilor, fie filosofic, fie beletristic (și aici Dostoievski este încă cel mai bine cotat), n-au reușit să spună ce fel de suflet are bărbatul, ce fel de suflet are femeia (situația este bine conturată în Oameni sărmani de Dostoievski, unde, prin corespondența celor doi protagoniști, sufletele ies la iveală ca uleiul deasupra apei). Că în privința trupului, bărbatul se pierde în sine, iar femeia renaște mereu din sine, lucrurile par a fi fixate așa pentru veșnicie. Și astfel, despărțirea într-un cuplu apare, inevitabil, din momentul cînd bărbatul se ascunde în sine, și asta apare pe la sfîrșitul primei tinereți, iar femeia mult mai devreme, cînd caută cu asiduitate frumusețea trupească a celuilalt în ceilalți, descoperind sufletul numai în clipa disperării din fața icoanelor, cînd mama este în fiul pierdut și reînviat, iar fiul este speranța ei de nemurire. Astfel, frumusețile, cele trupești și cele sufletești, sunt două entități, una efemeră și cealaltă eternă, prin care ființa devine rațională și concretă, dar în același timp și una indefinibilă peste toate definițiile date ei pînă în prezent.