Vasile Aaron nu este un „scriitor uitat“ ~, ci un scriitor cvasinecunoscut pentru că până și unii istorici literari îl confundă cu Aron Florian, istoricul care a fost o vreme profesorul lui Nicolae Bălcescu. De aceea munca editorială a soților Popa, Liliana și Ioan Nicolae Popa, foștii mei colegi de filologie clujeană din anii ’60-65 ai veacului trecut, înseamnă mai mult decât o restituire literară; este,se poate spune, o descoperire literară: au editat sau reeditat șase cărți ale acestui scriitor prolific și foarte citit în prima jumătate a secolului al XIX-lea, comparabil ca notorietate în acea vreme cu Anton Pann și transilvăneanul Ioan Barac, scriitori cu care se înrudește ca modalitate artistică de abordare a poeziei, prin influența decisivă a poeziei populare.
Au început cu un studiu monografic, Vasile Aaron (1780-1821), Sibiu, 2011 în care se corectează destule erori cu privire la viața și activitatea sa: au stabilit anul nașterii 1780, anul morții 1821, au risipit legenda despre viața conjugală infernală a poetului ceea ce l-ar fi îndemnat să-și caute alinarea în scris ( că nu a fost prea fericită această căsnicie e posibil, dar majoritatea scrierilor datează dinaintea încheierii căsătoriei); au editat sau reeditat opera bogată și diversă a lui Aaron, au conturat evoluția dinastiei Aroneștilor, de la Episcopul Petru Pavel Aron, întemeietorul Școlilor Blajului, până la Victor Aron, ultimul preot greco-catolic legitim al „Bisericii dintre brazi“de la Sibiu, născut în anul 1887, protopop al Sibiului și senator de Alba al Partidului Național Țărănesc, „alungat din propria biserică și din propria casă după 1948, murind în închisoare la 6 aprilie 1957“(Cristian Bădiliță).
Din 2011 până în 2016, an de an tipăresc cărțile acestui puțin știut reprezentant al Școlii Ardelene: Vasile Aaron 1780-1821) Studiu monografic,Sibiu 2011, carte necesară ca o prefață la editările sau reeditările care vor urma an de an, Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, Sibiu, 2012, Scrieri antume (1806-1821), 2013, Studii juridice inedite, 2014, Miracole mitologice și învățături moral-creștine. Versuri din manuscrisul de la Rășinari, 2015 și Reporta din vis, 2016.
Este o descoperire literară și pentru că el ne apare, după aceste editări sau reeditări ale scrierilor sale, ca un reprezentant al Școlii Ardelene alăturându-se cunoscuților corifei ai iluminismului românesc din Transilvania: Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior încât ar fi putut spune ca Ioan Budai-Deleanu în Epistolie închinătoare către Mitru Perea, vestit cântăreț:„că eu încă mă țin de ceata voastră și nu mă am lepădat până acum , ba zioa și noaptea pentru dânsa lucru și ostenesc“.
Aparține Școlii Ardelene, mai întâi, prin câteva coordonate biografice:
– s-a născut în Ardeal, într-un sat pe care-l pomenește în stihurile sale cu reflexe autobiografice – Glogoveț.
– a studiat la Blaj unde a urmat gimnaziul, liceul și teologia.
– a trăit numai 41 de ani (1780-1821), dar este contemporan cu reprezentanții Școlii Ardelene, mai în vârstă cu două-trei decenii ca el: Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Șincai (1754-1816), Petru Maior (1760-1821), Ioan Budai-Deleanu (1760-1820). Putem presupune chiar că Micu, Șincai și Maior i-au fost profesori la clasă. Mai apropiat ca vârstă de autorul Țiganiadei, cu acesta are mai multe afinități.
A urmat pe reprezentanții Școlii Ardelene în susținerea ideilor cu privire la originea românilor și la caracterul latin al limbii române. N-a scris lucrări istorice, ca reprezentanții Școlii Ardelene, dar în Prefața poemului epico-didactic Reporta din vis, începe direct cu o afirmație categorică despre originea limbii române printr-un comparativ de pregnantă evidență : „Limba românească (măcar oarecâtva cu cea dăcească, goticească, și slovenească sau sârbească amestecată)a fi fiica limbei latinești, adică a se trage din limba latinească este un lucru mai luminos decât lumina soarelui, nice că poate cineva despre aceasta a se îndoi fără doar acela care sau limba românească nu știe, sau știind-o, vrea, într-adins a ascunde adevărul“.
ca și reprezentanții Școlii Ardelene, a fost un educator național, sau cum spune Ovid Densusianu despre Petru Maior un „luminător de suflete“. Cărțile sale au un conținut precumpănitor moral-creștin, urmăreau ridicarea morală și socială a poporului, prin „luminarea lui“. Dacă unii exegeți ai Școlii Ardelene (regretata Ioana Em. Petrescu de exemplu), considerau Țiganiada un „tratat despre fericire“, și scrierile lui Vasile Aaron cu mare răspândire în lumea satului de la începutul secolului al XIX-lea pot fi considerate ca fragmente ale unui asemenea tratat.
O trăsătură a literaturii ardelene de la blăjenii Școlii latiniste și până la Ion Agârbiceanu și Ioan Alexandru este caracterul didactic: Andrei Mureșanu, cărturar din cea de-a doua generație a Școlii Ardelene, are în publicistica sa această profesiune de credință pe care ar fi putut-o semna și Vasile Aaron: „Înaintea ochilor mei stă ziua-noaptea, poporul cel de rând, de a cărui înaintare în cultură, bunăstare, înflorire materială și spirituală m-aș bucura din adâncul sufletului“. Cărțile lui Micu, Șincai și Maior, în afară de opera lor erudită, tratate de istorie sau lingvistică, cuprind și îndrumări dintre cele mai diverse de la evlavia omului creștin, până la economia agrară. Și opera lui Vasile Aaron cuprinde astfel de învățături: bunăoară povețele adresate tinerilor pot fi raportate la predicile lui Petru Maior „pentru creșterea fiilor“.
Ca și Ioan Budai-Deleanu, colegul său de generație literară, care era convins că prin Țiganiada „izvoditură nouă și orighinală românească“, aduce în limba aceasta un product nou, și Vasile Aaron în predoslovia Către cetitori spune că poemul său biblic Patima și Moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos reprezintă o premieră în poezia românească:„Iar aceasta cu îndrăzneală poci zice, că de vom socoti materia cărții aceștia, ca aceasta încă n-au ieșit afară până acum în limba românească din fabrica măiestriei poeticești“ (subl. ns).
opera lui principală, Reporta din vis, a avut o soartă literară asemănătoare cu Țiganiada lui Ioan Budai-Deleanu, care, scrisă departe de țară a fost publicată la un veac după ce a fost compusă; destinul poemului didactic moralizator Reporta din vis a fost și mai ingrat, ea fiind publicată integral alături de alte scrieri ale perioadei prepașoptiste abia în 1981(v. Scrieri literare inedite (1820-1845) ediție îngrijită și comentată de Paul Cornea, A. Nestorescu, P. Costinescu, Editura Minerva, 1981). Astfel începuturile literaturii române moderne au fost văduvite de influența binefăcătoare a cestora.
Țiganiada, după chiar caracterizarea autorului, este o epopee eroi-comică; Reporta din vis este o scriere greu încadrabilă într-o specie literară: poem inițiatic, poem epic didactic și moralizator, dar ambele au modele din literatura italiană (N. Manolescu). Îl apropie de mișcarea literară a Școlii Ardelene – și cultul pentru latinitate – o trăsătură distinctă a acestei mișcări încă de la precursorii ei. Inochentie Micu Klein ne-a lăsat o antologie de literatură latină, un florilegiu poetic, intitulat Illustrum poetarum flores. Petru Maior vorbește despre dragostea de pământul natal în Tristele lui Ovidiu, pe care nimeni nu-l lasă de bună voie, argumentând că, în anul 271 e.n., cea mai mare parte a dacilor n-au părăsit ținuturile, odată cu retragerea lui Aurelian. Vasile Aaron ne dă prima traducere a Eneidei de Virgiliu ( ni s-a păstrat doar fragmentar), în metru popular, precum și Metamorfozele lui Ovidiu, unul dintre primele dicționarele mitologice din cultura română.
Reporta din vis a lui Vasile Aaron ca și Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu, cuprinde în desfășurarea epică mai multe specii literare (psalm, elegie, parabolă, bocet popular) prin care se evită monotonia epică și se conferă vioiciune narațiunii. Poemul biblic Patima și Moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos începe ca epopeea lui Ion Budai-Deleanu cu o invocație, dar nu către Muză, ci către Divinitate: „Tu, cerescule părinte,/ Care toate iai aminte,/ Acel ce, cu sfânta mână/ M-ai făcut om din țărână/ Și mi-ai dat duh de viață,/ Dându-mă lumii în brață, / Mai apoi pentru că foarte? Greșisă omul de moarte,/ Ai dat și Fiul Tău morții,/ După rânduiala sorții,/ ….Trimite-mi Sfântul Duh mie/ Să-mi reverse dar a scrie/ A Domnului Hristos soarte,/ Patimă, cruce și moarte“. Sfatul diavolilor pentru prinderea lui Isus este după modelul din Țiganiada, când ceata dracilor sprijină pe turci, iar ceata îngerilor oștile lui Vlad Țepeș. Vocabularul arhaic și regional, cu sensuri uitate sau schimbate dau un farmec lingvistice aparte în ambele scrieri, unele prezente în ambele opere: polată (palat), pofală (pompă), prost (simplu, neînvățat), râmlean (roman), prostatec (vulgar).
O notă distinctivă a lui Vasile Aaron față de reprezentanții Școlii Ardelene este profesiunea lui de avocat. Toți reprezentanții Școlii Ardelene au fost fețe bisericești, Vasile Aaron deși a urmat studii teologice la Blaj probabil nu s-a simțit vrednic de preoție, și a preferat să urmeze și studii juridice devenind avocat și apărând din această postură drepturile românilor. „Apartenența lui Vasile Aaron la Școala Ardeleană, ne spun autorii acestei exegeze este una de substanță atât prin ideile e care le-a promovat, prin scrierile care le-a lăsat cât, mai ales, prin acțiunea practică, pe tărâm juridico-politic el detașându-se de grup prin activismul concret care-l face un precursor al celor care au pregătit evenimentele de la 1848“.
N-a fost un erudit, dar a avut o bună orientare în istorie, lingvistică, didactică domenii în care a susținut cu argumente opinii comune cu ale reprezentanților Școlii Ardelene. I-a depășit pe aceștia în prelucrarea unor cărți de învățătură moral-creștină, dar în peioada prepașoptistă conceptul de originalitate (sau proprietate) literară, nu se punea în termenii de azi – multe „prelucrări“apar la scriitorii ardeleni cu mențiunea după… și se indică numele autorului figurând în cuprinsul volumelor lor (Așa la Vasile Aaron, la Andrei Mureșanu, la George Coșbuc ș.a.). A fost un scriitor poporal – cum va fi mai târziu Ion Pop Reteganul cu care are o serie de asemănări, și prin caracterul didactic- moralizator al operei sale, alăturarea lui grupului statuar al Școlii Ardelene este pe deplin justificată.