Ideologia succesoare

 

Andrew Sullivan e, cred, primul homosexual „descoperit“ pe care l-am întâlnit vreodată. În 1991, m-am aflat timp de patru luni în redacția revistei „The New Republic“, la Washington. Andrew Sullivan avea 27-28 de ani și, în scurtă vreme, a devenit redactorul-șef al publicației, pe care a condus-o între 1991 și 1996. Au fost anii cei mai agitați din punct de vedere politic din istoria recentă a venerabilului săptămânal. (Între timp, a ajuns să apară de doar zece ori pe an). Și-a dat demisia în contextul unei suite de scandaluri provocate de decizia de a publica materiale ce nu rimau cu linia apăsat „liberală“ a revistei.

Conservator auto-proclamat, Sullivan avea obiceiul să se prezinte ca fiind „British, catholic, and gay“ — o combinație de identități cât se poate de postmodernistă, în ton cu teribilismele deceniului al zecelea al veacului trecut. Mai degrabă scund și cu o calviție deja pronunțată, Andrew avea o înfățișare atletică, „lucrată la sală“, cum se spune azi. Era mereu bine dispus, plin de umor, în linia „copiilor teribili“ mai degrabă europeni decât americani. Nu i-am citit niciuna din cărțile — de mare succes, de altfel —, Virtually Normal. An Argument About Homosexuality (1995), Love Undetectable: Notes on Friendship (1998), The Conservative Soul: How We Lost, How to Get It Back (2006), și nici teza de doctorat, dedicată filozofiei lui Michael Oakeshott. Am fost însă impresionat să parcurg în „New York Times Sunday Magazine“, acum vreo zece ani, o extraordinară relatare despre experiența sa ca pacient bolnav de SIDA. Cu o luciditate extremă, Sullivan descria stările fizice și psihice prin care trecea în perioada administrării medicamentelor. E un document cutremurător, în care curajul personal și asumarea destinului nu sunt subminate nicio clipă de auto-compătimire sau de melodramatism ieftin.

În perioada în care a explodat moda blog-urilor, s-a aflat printre pionieri. „The Daily Dish“, creația sa, a ajuns la o cifră uluitoare de utilizatori, ceea ce l-a transformat într-un personaj extrem de influent. Urmărindu-l sporadic, am constatat că din profesatul lui conservatorism n-a mai rămas nimic: postările erau, de regulă, susțineri entuziaste ale politicii lui Obama — despre care se poate spune orice, dar nu că ar fi manifestat vreo urmă de conservatorism. În niciun caz nu unul așa cum îl înțelegea „magistrul spiritual“ al lui Sullivan, Michael Oakeshott, adică o chestiune de dispoziție, nu de ideologie: „A fi conservator înseamnă a prefera familiarul necunoscutului, lucrul deja încercat celui neîncercat, faptul misterului, realul posibilului, limitatul nemărginitului, aproapele depărtatului, suficientul excesului, acceptabilul perfectului, râsul concret desfătării utopice“ (On Being Conservative, 1991).

O vreme, nu m-am mai interesat de traiectoria lui Sullivan, deși știamcă lucrase la „The New York Times Magazine“, de unde plecase cu scandal în 2002, iar apoi a trecut pe la „The Atlantic“, devenind ulterior unul din editorialiștii lui „New York Magazine“ — activități care l-au plasat în fruntea comentatorilor politici ai generației sale. Dacă din locurile de muncă anterioare a plecat din cauza unor diferențe de natură — să le spunem — „stilistice“, de la „New York Magazine“ a fost dat în 2020, pur și simplu, afară. Motivația: un număr important („a critical mass“) de angajați ai revistei nu mai voiau să lucreze alături de el, din cauza opiniilor sale despre ceea ce se numește acum „critical theory“ și „woke culture“ — adică formele extremiste de corectitudine politică. Angajații revistei simțeau, ca să-l cităm pe Sullivan, „că orice autor care nu aderă în mod activ la teoria critică în chestiuni de rasă, orientare sexuală și identitate de gen le provoacă în mod activ suferință fizică celor alături de care lucrează prin simplul fapt că există în același spațiu virtual“.

Să ne amintim: Andrew Sullivan e un scriitor „englez, catolic și homosexual“, militant activ pentru căsătoriile între persoane de același sex. Mai mult, e căsătorit cu un bărbat și n-a renunțat la niciuna din ideile pentru care a militat în ultimele trei decenii. Și totuși, a devenit, pentru comunitatea woke, un personaj nefrecventabil deoarece a refuzat radicalizarea pretinsă de activiștii momentului. (În paranteză fie spus: nu știu de ce, termenul woke, care descrie starea de „alertă / veghe în fața injustiției rasiale din societate“ seamănă izbitor cu „Adsum“-ul legionarilor… Și unii, și alții se simt martiri ai unor cauze și pericole pe care doar ei, iluminații, sunt capabili să le rezolve.) Că presa, editurile și mediile din Occident, și îndeosebi din Statele Unite, au devenit „spații iliberale“ e o axiomă. Andrew Sullivan o spune cât se poate de direct, referindu-se la plecarea de la New York Magazine“: „În ultimele două săptămâni [e vorba de vara anului 2020], dacă nu postai pe Instagram, sau Facebook un slogan sau un simbol care să dovedească aderența la mișcarea woke, deveneai instantaneu suspect“. Chiar înainte de a fi concediat, el avertizase asupra faptului că „acum toți trăim într-un campus“, aluzie la interdicția de a mai dezbate idei în mediile academice americane, acaparate întru totul de zeloții cultului extremist al monoculturii.

Ca într-un faimos banc, Andrew Sullivan e victima mentalității conspiraționiste potrivit căreia, pentru a salva aparențele, mai trebuie sacrificat și „câte unul de-ai noștri“. Într-adevăr, el aparține, nu de azi-de ieri, extremei stângi americane, iar termenul de „conservator“ a fost, în mod cert, o formă de teribilism, de delimitare narcisiacă de cei deja instalați la începutul anilor 1990 într-o cumințenie și un conformism rău prevestitoare. Iată ce spunea el în 2020: „Poate merită menționat că în cazul meu «conservator» înseamnă că m-am opus cu pasiune lui Donald Trump și am fost în fruntea celor care cereau egalitatea căsătoriilor persoanelor de același sex, că sprijin legalizarea drogurilor, reforma sistemului judiciar, distribuția mai accentuată a bogățiilor, acțiunile agresive împotriva schimbărilor climatice, reforma poliției și legi care să protejeze de discriminare indivizii transgender. Am fost unul din primii jurnaliști din presa mainstream care și-a declarat public homosexualitatea. Am fost de la început un suporter entuziast al lui Barack Obama. Iar în noiembrie intenționez să-l votez pe Biden“.

Cam așa arată „conservatorismul“ lui Andrew Sullivan. Situația ar fi comică, dacă n-ar fi dramatică, și cinică, dacă n-ar fi jalnică. În ultimul an, de când a reînceput să scrie din nou pentru Internet, pe blogul „The Weekly Dish“, imaginea lui Sullivan în mediile radicale de stânga s-a deteriorat dramatic. Într-o postare din 9 iulie, cu titlul „Ce s-a întâmplat cu tine? Radicalizarea elitei americane împotriva liberalismului“, Andrew Sullivan face o radiografie de-o înspăimântătoare luciditate a momentului politic pe care-l trăim. Am să citez un fragment pentru valențele analitico-profetice ale textului:

Despre ce e vorba? E vorba, aș spune, de cea mai bruscă, rapidă, uimitoare răsturnare a sistemului de convingeri din interiorul elitelor americane. Ea a provocat o profundă dislocare culturală în întreaga societate. Ea este, în esență, panica morală declanșată împotriva spectrului «supremației albe», care e privită acum, în mod bizar, ca o descriere corectă a celei mai largi, mai libere, mai încununate de succes democrații multirasiale din istoria omenirii. Știm cu toții ce s-a petrecut. Elitele, tot mai mult prizoniere ale unui partid politic și ale unei massmedia monoculturale, educate de colegii și școli private impermeabile la orice dezacord cu stânga, au făcut în ultimii ani o «evaluare a justiției sociale». Asta i-a transformat din punct de vedere ideologic, iar faptul a provocat o serie de consecințe derulate în cascadă.

Mișcarea e mult mai amplă decât ideile privind rasa, așa cum vă va spune oricine se ocupă cu chestiunile referitoare la gen și sex. Cea mai bună denumire pe care am citit-o pentru a descrie acest mișmaș de gândire postmodernă și de cultură a terapiei e aceea datorată lui Wesley Yang: «ideologia succesoare». «Opresiunea structurală» e suprematism alb, dar ea poate fi exprimată și în termeni mai largi: pentru a descrie o hegemonie care e saturată cu «anti-negrism», misoginie și transfobie, într-o miasmă de «supremație albă patriarhală cis-heteronormativă». Termenul «ideologie succesoare» funcționează deoarece aduce în centru faptul că dorește, mai presus de orice, să anuleze și totodată să succeadă societății liberale și democrației. În ideologia succesivă nu există scăpare ori refugiu în fața coșmarului în permanentă desfășurare al opresiunii și violenței — iar tu fie te lupți cu ea și ești de «partea bună a istoriei», ori ești împotriva ei și îl sprijini pe diavol.

Nu există poziție neutră. Și nici loc pentru scepticism. Ori loc pentru dezbatere sau măcar pentru a păstra tăcerea. (Amintiți-vă, «Tăcerea e violență» — poate cel mai profund anti-liberal slogan inventat vreodată.) Și asta îți spune ceva despre voința de putere din spatele ei. Liberalismul nu intră în viața ta. Ideologia succesoare nu te lasă în pace. Liberalismul e interesat doar de acțiunile tale. Ideologia succesoare e interesată de mintea ta, de psihicul tău și de cele mai adânci cotloane din sufletul tău. Liberalismul te lasă să-ți vezi de muncă și să păstrezi pentru tine convingerile politice. I.S. te va obliga să te angrenezi în luptă, ca o condiție a dreptului la muncă“. Vi se pare un citat din Orwell? Nici vorbă. Autorul Fermei animalelor și al lui 1984 pare, prin comparație cu ideologii woke, un autor de texte edulcorate.