Se știu astăzi multe lucruri despre ororile petrecute în China comunistă, despre Mao s-a spus că este cel mai mare criminal din istorie. Dar, oricât de clar ne apare tabloul de ansamblu, mărturiile individuale rămân prețioase și dau acea notă de autentic, de experiență trăită, care lipsește – prin forța lucrurilor – din studiile cercetătorilor. O astfel de mărturie este cea a lui Fan Shen, De unul singur. Memoriile unui membru al Gărzilor Roșii (Humanitas, 2021). Fan Shen s-a născut la Beijing în anul 1955; părinții săi erau comuniști convinși, bine situați în sistem și care își educă fiul în spiritul iubirii nețărmurite pentru Partid și pentru Marele Cârmaci. În 1966 Mao declanșează așa-numita Revoluție culturală, care a înfierbântat mințile nu numai ale chinezilor ci și ale multor juni (sau mai puțin juni) intelectuali occidentali. Fan Shen e încă neintrat de-a binelea în adolescență când se alătură Gărzilor Roșii, bande de tineri fanatizați care, cu Cărticica roșie a lui Mao în mâini, terorizează, schingiuiesc, ucid. Prima scenă din carte este emblematică: arderea cărților confiscate pe motiv că propagă ideologia „burgheză“. În fapt, tot ce ținea de trecut trebuia distrus, cărțile erau înlocuite de lozinci, muzica simfonică de cântece revoluționare. Sloganu rile erau cât se poate de elocvente: „NOUA SOCIETATE VA FI CONSTRUITĂ PE CENUȘA VECHII SOCIETĂȚI ! ARDEȚI RELICVELE FEU DALE! ARDEȚI CULTURA BURGHEZĂ SENTIMENTALĂ! TRĂIASCĂ TEROAREA ROȘIE !“. Fan Shen se lasă dus de val, participă la expediții punitive, asistă la scene îngrozitoare, când „contrarevoluționarii“ sunt umiliți sau omorâți în bătaie. Ne dăm seama astfel, o dată în plus, că există în ființa umană rezerve infinite de sadism și de ticăloșie. Victimele ajung, adesea, să se sinucidă pentru a scăpa de chinuri. Violența nu mai poate fi ținută în frâu și grupările (citește: bandele) rivale de Gărzi Roșii ajung să se masacreze între ele. Vedem dimensiunile halucinante pe care le atinge cultul personalității lui Mao în capitolul în care Gărzile Roșii sunt adunate în Piața Tian’anmen pentru o (ipotetică) întâlnire cu marele lider: o mulțime imensă așteaptă ore întregi, se strigă lozinci și se intonează stupide cântece revoluționare (Hotărâți, fără teamă de sacrificiu, Tinerii sunt ca soarele dimineții, Estul este roșu etc.), iar la un moment dat, într-un colț al pieței, s-ar părea că Marele Cârmaci își face o scurtă apariție, după care sutele de mii de „revoluționari“ se împrăștie.
Mao avusese nevoie de Revoluția culturală pentru a se răfui cu inamicii săi de la vârful partidului. Când vede că mișcarea scapă de sub control, îi pune capăt și în 1968 îi trimite pe membrii Gărzilor Roșii la sate, pentru …reeducare. Fan Shen face astfel cunoștință cu o altă realitate, încă și mai cumplită, deoarece imbecilizarea ideologică e dublată de o sărăcie dezolantă. Sloganul lansat de Marele Cârmaci este acum „Să remodelăm Pământul“, în așa fel încât, de pildă, dealurile sterpe să fie transformate în terase fertile. Mărunții șefi de partid de la sate sunt la fel de mărginiți, de dogmatici și de fanatici precum ideologii de la Beijing. Curând după lansarea programului gândit de marele Conducător, o foamete cumplită îi aduce pe oameni la disperare. Fiind mai răsărit și mai inteligent, Fan Shen este promovat „medic desculț“. Era un program inițiat tot de genialul Mao, grație căruia persoane fără pregătire de specialitate (dar cu „conștiință revoluționară“) ajungeau să profeseze (e un fel de a spune) medicina, îngrijindu-i, cum se pricepeau, pe săteni. Discursul secretarului de partid al comunei îi indică tânărului Fan Shen linia justă: „Trebuie să țineți minte învățăturile președintelui Mao (…). Mai bine un medic cu inima roșie și mai puțină pricepere, decât un medic cu inima albă și cunoștințe medicale multe. (…) Trebuie să fiți mai întâi revoluționari și apoi medici“. Cu câteva cunoștințe dobândite prin lectura unor cărți de medicină, dar mai ales cu mult noroc, tânărul medic improvizat reușește chiar să se descurce în câteva cazuri dificile. E „medic desculț“ pe un șantier și de acolo ajunge să muncească într-o fabrică de avioane.
Grație unei prietene foarte cultivate cu care va trăi mai târziu o frumoasă poveste de dragoste, începe să citească sistematic, își face planuri să meargă să studieze la universitate. Știe, în același timp, că drumurile îi sunt închise dacă nu e membru de partid. De aici încolo, Fan Shen trăiește într-o permanentă dedublare: vrea să dea impresia că îmbrățișează cauza partidului, dar în același timp suportă tot mai greu dogmatismul sufocant, limba de lemn, imbecilitatea agresivă a nomenklaturiștilor. Ține două jurnale (exemplu tipic de schizofrenie generată de un regim totalitar): unul realmente intim și altul lăsat ostentativ la vedere, în așa fel încât să poată fi verificat atașamentul lui față de Partid. Intră, curând, în malaxorul poliției politice, încă și mai redutabilă decât Securitatea noastră. E arestat (sub acuzația de cârdășie cu un „dușman al poporului“), anchetat, șantajat. Procedura e binecunoscută: anchetatorii le spun celor interogați că, oricum, știu totul despre ei și că le cer doar să-și recunoască greșelile și crimele, promițân- du-le în schimb clemență. În fapt, mărturisirea ducea, inevitabil, la condamnare așa că important era să ai nervii tari și să reziști cumplitei presiuni psihice. Fan Shen reușește să treacă această probă de foc, dar agenții Securității continuă să-l urmărească și vor să-l recruteze ca informator. El joacă din nou o carte riscantă, se preface că e un informator zelos, îi „toarnă“ pe șefii săi care îi pun bețe în roate și îi aduce la exasperare pe ofițerii care îl supraveghează. După complicate aventuri și după ce dă mită acolo unde trebuie, reușește într-un târziu să obțină viză pentru SUA, unde va avea o frumoasă carieră universitară.
E un caz fericit, în frapant contrast cu milioanele de vieți distruse de teroarea roșie.