Lucrările care abordează tematica generală a Imperiului Roman, precum și cele dedicate exclusiv domniei unui anume împărat roman, au avut, de-a lungul ultimelor secole, ca element de referință, lucrarea monumentală, în șase volume, aparținându-i istoricului englez Edward Gibbon – The Decline and Fall of the Roman Empire, London, Strahan &Cadell, 1776-1789, sau nu mai puțin celebra Istoria Romană (Die römische Geschichte), publicată în trei volume, în 1854, 1855 și 1856 a lui Theodor Mommsen. În vreme ce lucrările lui Gibbon și Mommsen au rămas evergreen-uri ale scrierii istorice din epoca modernă, dedicate istoriei Romei și a împăraților romani, corespondentul lor pentru Antichitate rămâne, fără îndoială, Dio Cassius, a cărui lucrare fundamentală – Historia Romana, elaborată în 80 de volume, de-a lungul a peste douăzeci de ani, acoperă o perioadă foarte vastă, de la sosirea lui Aeneas în Italia și fondarea Romei de către Romulus, până la evenimentele și evoluțiile specifice perioadei republicane și apoi imperiale (ultimul volum abordează perioada cuprinsă între anul 222 d. Hr.-229 d. Hr., anume prima parte a domniei împăratului Marcus Aurelius Severus Alexander). Acestor autori li se adaugă, desigur, o pleiadă de alți cercetărori și istorici din perioada contemporană, din care amintim doar pe Michael Grant (The Roman Emperors), David Potter (The Emperors of Rome), Ando Clifford (Imperial Rome AD 193 to 284. The Critical Century) și Michael Sommer (The Complete Roman Emperor.Imperial Life at Court and on Campaign).
Lucrarea profesorului american Barry Strauss, profesor la Cornell University, specialist în istorie antică romană și nu numai (Strauss a abordat și antichitatea greacă, cea mai cunoscută lucrare a sa, în această sferă, fiind The Trojan War. A New History, din 2006) propune însă o lucrare având în centrul său pe cei mai importanți zece împărați romani, de-a lungul secolelor, începând cu domnia lui Octavian Augustus (27 î.Hr-14 d.Hr), primul Împărat al Romei, și încheind cu domnia lui Constantin cel Mare (306-337). De altfel, importanța și rolul acestora în evoluția Imperiului au determinat și ponderea alocată de autor fiecărui împărat, în economia lucrării. Așa se face că Strauss a insistat, bunăoară, asupra lui Augustus (Caius Iulius Caesar Octavianus), primul împărat roman al dinastiei Iulio-Claudiană, căruia i-a recunoscut meritele pentru că a pus capăt unui secol de război civil și a pus bazele a două sute de ani de pace și prosperitate, celebra pax romana. Detaliile domniei sale au fost atent și riguros evidențiate, de la împlinirea așteptărilor poporului, dornic de noi teritorii (Roma avea datoria de a dobândi ,,un imperiu fără sfârșit“-imperium sine fine, așa cum scria Virgiliu), prin anexarea Egiptului, dar și a unor teritorii în Hispania și nordul Balcanilor, până la urmărirea unei agende proprii de putere: a deținut permanent imperium maius, prin care dispunea de armata din provincii, dar și tribunicia potestas, iar din anul 12 î.Hr. și-a luat titlul de pontifex maximus, care-i oferea posibilitatea de a-și exercita influența și propriul punct de vedere asupra vieții spirituale a societății romane, consolidând Principatul. Abilitatea sa majoră a fost însă probabil aceea de a fi știut să își atragă de partea sa soldații, poporul și cetățenii, ultimii prin binefacerile păcii, așa încât acapararea treptată a prerogativelor Senatului și nu numai s-a făcut fără împotrivirea nimănui. Este de amintit, în acest context, un fapt-nemenționat de Strauss, anume acela că întinderea stăpânirii romane până la Dunăre a dus la conflict deschis cu populațiile nord-dunărene, ciocniri de-a lungul cărora Dobrogea a intrat sub stăpânire romană (fiind inclusă în provincia romană Moesia Inferior). Nu întâmplător, însuși împăratul, în Res gestae divi Augusti consemna: ,,am împins hotarele Illyricului până la malul fluviului Dunărea. Oștirea dacilor, care trecuse dincoace de acest fluviu, a fost învinsă și alungată sub comanda mea supremă, iar apoi armata mea a trecut dincolo de Dunăre și a silit neamurile dacilor să îndure stăpânirea poporului roman“.
Referirile lui Strauss la mecanismele de întemeiere a cultului împăratului, deși se întemeiază pe o realitate de necontestat, inclusiv în legătură cu înregimentarea religiei și însușirea de onoruri divine de către Octavian Augustus (mergând până la ridicarea în noul său forum a unei statui enorme reprezentând Genius Augusti, ce îi semăna la înfățișare lui Augustus), merg totuși prea departe atunci când este folosită sintagma de Star rock.
Spații binemeritate au fost alocate unora din așa numiții cinci împărați buni – primul fiind considerat Nerva (96-98), fiind urmat de Traian (98-117), apoi de Hadrian (117-138), Antoninus Pius (138-161) și Marcus Aurelius (161-180), toți cinci aparținând dinastiei Antoninilor, din care fac parte, de altfel, și Lucius Verus (161-180) și Commodus (180-192). Sintagma cei cinci împărați buni îi aparține istoricului Edward Gibbon, menționat mai sus, cel care surprindea în a sa lucrare Istoria declinului și prăbușirii Imperiului Roman esența acelei epoci, arătând că dacă i s-ar cere cuiva să precizeze o perioadă din istoria lumii în care condiția omenirii a fost, în mare măsură, fericită și prosperă, ar indica-o, fără ezitare, pe cea scursă între moartea lui Domitian (ultimul împărat al dinastiei Flaviilor-n.n.) și ascensiunea lui Commodus (ultimul împărat al dinastiei Antoninilor). Desigur că teza lui Gibbon trebuie privită cu rezerva cuvenită, în sensul că fericirea unora (a cuceritorilor romani) însemna în unele cazuri nefericirea altora (popoarelor și teritoriilor cucerite), însă da, se poate considera că în timpul amintiților împărați imperiul a ajuns la punctul său culminant; nu doar că acesta și-a atins maxima întindere geografică în respectiva perioadă, dar și populația sa a ajuns la un nivel nemaiîntâlnit, evaluat la 50-70 de milioane de locuitori, cu Roma însăși găzduind o populație de un milion de locuitori. De altfel, epoca în sine poate fi considerată o perioadă de înflorire a artelor, una în care pacea (deși nu continuă) a impulsionat agricultura, mineritul, comerțul. Viața urbană a înflorit, de-a lungul Imperiului, grație interesului pentru planificare urbană, dar și preocupării elitelor pentru arhitectura locală.
Dincolo de ceilalți împărați la care face referire lucrarea lui Barry Strauss, o mențiune specială i se cuvine ultimului abordat în volum, împăratului Constantin cel Mare. Ajuns singur împărat al Occidentului după victoria asupra lui Maxentius în 312, de numele său se leagă edictul de la Mediolanum (Milano), din anul 313, în urma căruia se acorda deplină libertate tuturor religiilor de pe teritoriul Imperiului, inclusiv celei creștine. După victoria sa împotriva lui Licinus (324), Constantin avea să pună temeliile noii capitale, pe care a numit-o după propriul nume – Constantinopol, inaugurând-o oficial la 11 mai 330. Din punct de vedere administrativ, militar și economic, meritele lui Constantin sunt legate de continuarea reformelor inițiate de Dioclețian, inclusiv în privința consolidării frontierei de la Dunărea de Jos. Sugestiv este bunăoară faptul (desigur, nemenționat de Strauss) că în timpul lui Constantin cel Mare a fost rezidită din temelii cetatea Tropaeum Traiani (în 316), desfășurându-se unele lucrări de reabilitare inclusiv la Tomis și Histria.
Elaborată într-o manieră deopotrivă erudită și totodată agreabilă, lucrarea lui Strauss este una binevenită, oferind publicului o perspectivă nouă, sau cel puțin reconsiderată, asupra unor împărați romani care au marcat profund evoluția Imperiului Roman.