De multă vreme vreau să scriu despre subiectele de bac de la literatura română. Recunosc că mi-am ales rău momentul, tocmai când pandemia a oferit cea mai tristă scuză pentru derapajul școlii românești din ultimii ani. Nu m-am mirat de procentul mare de absenți de la bac 2021. Când am citit însă subiectele, mi-am dat seama că elevii s-au prezentat într-un număr atât de mic, probabil și fiindcă bănuiau că nu le vor face față. Atât la uman, cât și la real (între care a existat o singură diferență, la subiectul al treilea), subiectele au fost complicate și laborioase. Simpla lor lectură (dar atentă!) dura cel puțin un sfert de oră. O foaie A4 față-verso. Eu însumi am avut nevoie de minute bune și nu sunt sigur că le-am înțeles corect. Dar o să revin.
E vorba de trei probleme diferite, cea dintâi pretinzând, singură, trei subteme. Una pe oră, așadar. Trebuiau comentate două texte și analizat un al treilea, fără autor identificat acesta din urmă, dar cunoscut elevilor ca fiind acela al unicei nuvele studiate în tot liceul, și anume Moara cu noroc a lui Slavici. Trebuie precizat, în paranteză, că programa a fost bine scuturată din motive de școală on-line în ultimul an, deși suferea deja de penurie încă înainte de pandemie. Ceea ce ne pune în fața unei contradicții: diminuarea materiei de studiu în pofida dificultății subiectelor de la bac.
Primul subiect cerea răspunsul la câteva întrebări referitoare la sensul unui fragment din Viața lui Caragiale de Șerban Cioculescu. Dificultate medie. La punctul B, în schimb, elevii sunt solicitați din plin: „Redactează un text de minimum 150 de cuvinte în care să argumentezi dacă greutățile vieții pot determina sau nu neglijarea responsabilităților față de familie, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul (sic!) Viața lui Caragiale de Șerban Cioculescu, cât și la experiența personală sau culturală.“ O primă remarcă: nu găsesc potrivită adresarea la persoana a doua singular, nu numai ca impolitețe, dar și ca inadecvare. Am apoi o obiecție la aspectul negativ al formulării: când te adresezi unor adolescenți, e needucativ să-i îndrumi spre „neglijarea responsabilităților (atenție: proprii n.n.) față de familie“, cazul Caragiale fiind din acest punct de vedere cu totul particular, mai ales că responsabilitățile revin părinților. Ce altceva să relateze elevii decât, eventual, că au fost neglijați de părinți, plecați la muncă în afară, și lăsați pe seama bunicilor? Legat de asta, experiența lor „personală și culturală“ e minimă și, cu niciun chip, n-ar trebui să-i faci să creadă că „greutățile vieții“ pot să-i îndepărteze de familie. Greu de digerat este formularea criteriilor în funcție de care se cuvine redactat comentariul: „1) formularea unei opinii față de problematica pusă în discuție, enunțarea și dezvoltarea corespunzătoare a două argumente adecvate opiniei și formularea unei concluzii pertinente“; „2) utilizarea corectă a conectorilor (?) în argumentare, respectând normele limbii literare (norme de exprimare, de ortografie și de punctuație, așezarea în pagină (?), lizibilitatea. Încadrarea în numărul minim de cuvinte.“ Apropo de numărul de cuvinte: vă dați seama că profesorii de la bac numără de zor cuvintele din barem (fiind vorba de manuscrise, numărătoarea e manuală, cum constata ironic unul dintre ei). Subiectele sunt opera Centrului Național de Evaluare și Examinare, subordonat Ministerului Educației. Mai mult, formulările ar fi copy paste după niscai cărți de comentarii, produse de câteva edituri cu profil didactic, cărți existente pe piață de pe vremea comunismului, doldora de clișee și de inepții, ieri, ca și azi. CNEE ar avea și texte de „antrenament“ pentru profesori și elevi, care preiau aceleași formulări stupide.
În continuare, e supusă analizei poezia Drum a lui Ion Vinea, ca text la prima vedere, căci Vinea nu se studiază în liceu. Lasă că e o poezie relativ dificilă, dar ideea ei nu prea e pe măsura intuiției unor adolescenți: fuga ireversibilă a timpului. Cât privește acordul „ideii poetice“ cu „mijloacele artistice“, solicitată de autorii subiectelor, iată un străvechi clișeu stilistic, pe care doar unii dascăli de română îl mai păstrează cu devotament în panoplia personală.
În fine, subiectul al treilea: un eseu de „minimum 400 de cuvinte“ (numărați, numărați, dragi profesori!), în care să fie prezentate, la real, particularitățile unei nuvele studiate, respectiv, la uman, ale unui personaj din aceeași nuvelă. Iarăși criteriile ridică probleme, și tot ca formulare. „Evidențierea a două (?) trăsături care fac posibilă (?) includerea într-o perioadă, într-un curent cultural/ literar sau într-o orientare tematică (?)“ Sau: „Analiza a două (?) elemente de structură, de compoziție și / sau de limbaj semnificative (acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice etc.“). Când e vorba de personaj, pretențiile sunt diferite. E treaba elevului să aleagă două (de ce?) din cele (să le număr!) unsprezece indicate generos de autorii subiectelor.
Ce-ar mai fi de zis în încheiere? Subiecte greoi formulate, într-un limbaj inutil pretențios, alegerea discutabilă a cel puțin unuia din textele supuse comentariului, pe scurt, pretenția ca elevii să răspundă clar la întrebări neclare și, încă, într-un timp pe care lungimea și confuzia formulărilor îl știrbesc binișor.