Impresionantă confesiunea despre rolul Occidentului în formarea Dvs…. În viața politică a anilor 1990, mai multe partide de dreapta și centru-dreapta, inclusiv Partidul Alianța Civică, mizau explicit și implicit pe racordarea României la Vest. Aceasta s-a produs, dar abia în deceniul următor.Resimțiți un anume regret că v-ați retras din politica activă anterior acestei „cuplări“ la Occident și aderării României la Uniunea Europeană? Se poate spune că generația mai tânără de politicieni români cu convingeri liberale e datoare – la capitolul integrării europene – generației mai vârstnice care a dus greul cu o mentalitate conservatoare, post-comunistă, în anii 1990?
În politică n-ar trebui să încapă frustrări. Am fost, firește, cât se poate de bucuros, când, de la 1 ianuarie 2007, eram la Paris de o lună, România a devenit membră a UE. Am considerat-o o coincidență fericită. Nu numai că așteptasem evenimentul cu ardoare, dar eram convins că PAC, care nu mai exista, a contribuit pe măsura capacităților membrilor lui la împlinirea unui vis al majorității cetățenilor țării noastre. Primul meu cuvânt la recepția de la UNESCO, care mi-a fost consacrată în calitate de nou ambasador al României, a fost despre aderarea țării noastre la UE. Nu eram emoționat atât ca vorbitor în fața câtorva diplomați de carieră, cât ca cel dintâi reprezentant al țării mele pe lângă o instituție europeană, cu un ceas înaintea datei oficiale de aderare la UE. Nu mi-a fost indiferent faptul că o agenție de presă din România a remarcat că vorbisem liber în franceză. Dar ceea ce mi-a umplut sufletul de bucurie a fost să mă simt egalul celor cărora mă adresam, ca cetățean european. Un deceniu și jumătate mai târziu, m-am simțit vexat de antieuropenismul unora din cei care contribuiseră, la rândul lor, la aderare. Printre ei, semnatarul Tratatului, în calitate de prim-ministru, Călin Popescu Tăriceanu. Aderarea a fost opera întregii clase politice românești. M-am întrebat nu o dată ce-l poate determina pe un om politic să facă un viraj de 180° în doar câțiva ani. Nu sunt atât de naiv încât să nu fi apreciat sâmburele de adevăr din teza lui Machiavelli despre cinismul politic. Dar m-am simțit totdeauna mai aproape de „onestitatea“ pe care o cere omului politic Montaigne. Deși crede că puterea statelor e invers proporțională cu cultura lor, vezi Sparta vs Atena, marele scriitor francez se declară partizan al bona fides în politică, ceea ce, în rezumatul lui Antoine Compagnon, unul din cei mai avizați comentatori ai scriitorului, înseamnă „absența răutății, a vicleniei, a măștii, a înșelătoriei, a fraudei, pe scurt, onestitate“.
Cu privire la a doua întrebare, da, tinerii politicieni ar trebui să fie recunoscători generației mele pentru efortul unanim, subliniez, unanim, făcut pentru ca România să fie astăzi parte a NATO și a UE. Dar nu numai atât. Ei ar trebui să fie conștienți că deriva politică și morală a celor care își fac astăzi din scepticism antieuropean un crez produce României un rău incalculabil. Din păcate, tinerii din PSD sau din ALDE nu par să înțeleagă un fapt foarte simplu, și anume că Dragnea sau Tăriceanu au agenda lor politică personală, cu alte cuvinte, că puțin le pasă, nu numai de țărișoara lor (ce vorbe mari!), dar nici măcar de partidul pe care l-au condus sau îl conduc. Interesul poartă fesul. A doua zi după procesul intentat de Dragnea Comisiei Europene sau după vizita intempestivă a lui Tăriceanu la Bruxelles ca să apere masacrul legilor Justiției, acești tineri ar fi trebuit să se revolte contra liderilor lor. Le-a trecut glonțul pe la ureche și n-au avut nicio reacție. Prezența României în NATO și în UE nu mai trebuie discutată. După o jumătate de secol de izolare în spatele Cortinei de Fier, ale cărei consecințe le trăim și astăzi, n-ar mai trebui să nu vedem că a întoarce din nou spatele Europei ne poate fi fatal ca națiune. Măcar din respect față de convingerea bunicilor lor că vin americanii, tinerii pesediști și aldiști ar trebui să-și penalizeze liderii iresponsabili. Americanii au venit, iată, dar se pare că tinerii cu pricina n-au nicio treabă cu istoria. Vai de capul nostru, dragă Daniel!