Premiat cu Leul de Argint la Festivalul de Film de la Veneția în 2020, Noua ordine al lui Michel Franco este un film alert, de o violență extremă, împins spre distopie despre o revoluție înăbușită de junta militară care domină statul mexican, juntă care pare și ea împărțită în facțiuni, una dintre ele părând să organizeze o lovitură de stat. Ambiguitatea este liantul tuturor acestor conflicte intestine, ale mișcărilor de stradă. Primele cadre cu revoluția în desfășurare, cu o populație a cărei pauperitate este egalată de violența care o animă fac un contrast evidențiat cu lumea bună, unde are loc o nuntă care strânge numeroase notabilități. Familia Novello celelbrează căsătoria fiicei lor Marianne (Naian González Norvind) cu un tânăr și promițător architect, Alan (Dario Yazbek Bernal), la domiciliul lor, o frumoasă vilă, populată cu numeroși servitori. Regizorul ne introduce cu o directețe puțin emfatică în această high society mexicană, strălucitoare și coruptă în același timp, fapt evidențiat în micile discuții, politețuri, fasoane și gesturi mercantile. Rebecca (Lisa Owen), mama lui Marianne și soția lui Ivan (Roberto Medina), un important dezvoltator imobiliar, strânge plicurile cu bani de la invitați și le depozitează într-un safe care va deveni în curând prilej de scandal. Echilibrul petrecerii este destabilizat subtil de apariția fostului servitor, vârstnicul Rolando (Eligio Meléndez), care vine să împrumute o sumă de bani pe care nu are cum să o restituie pentru a-și salva soția care urmează să suporte o intervenție chirurgicală costisitoare după ce spitalul în care era internată a fost evacuat de către „revoluționari“, scenă prezentată în film. În mod cert, momentul ales este nepotrivit, dar Rebecca strânge o parte din bani, abandonându-l apoi pe Rolando care este preluat de către Marianne care încearcă la rândul ei o chetă fără prea mare succes și, dorindu-i să-i ofere restul de sumă din safe-ul familiei, descoperă că mama prevăzătoare cu actele de caritate a schimbat parola. Fratele mai în vârstă, Daniel (Diego Boneta), este mult mai brutal și îl alungă pe Rolando. În acest punct, lucrurile iau o turnură neașteptată, întrucât imprudenta Marianne se decide să plătească cu cardul personal spitalizarea soției lui Rolando, târându-l în aventură pe Christian (Fernando Cuautle), fiul menajerei Marta (Mónica del Carmen), pe post de șofer cu care străbate suburbiile incendiate. Până în acest punct avem în aparență o antiteză între om bogat și om sărac, numai că teza morală a justificării actului revoluționar în baza expunerii cupidității clasei exploatatoare se dizolvă numaidecât când „revoluționarii“ pătrund pe proprietatea familiei și încep să ucidă, să violeze și să jefuiască cu concursul servitorilor în casă. Imaginile cu servitoarele exuberante care îndeasă febricitat în sacoșe claie peste grămadă lucruri din sertarele și șifonierele familiei Novella, admonestând pe un ton răstit pe stăpâni, sunt elocvente. Nicio ideologie nu ghidează acești sans-culottes mexicani, un lumpen proletariat sang vinolent, ci o dorință de a fi în locul celor pe care-i desposedează, de a-i pedepsi pentru bunăstarea lor, pentru aroganța lor, pentru simplul fapt că au. Între timp, un grup armat, purtând uniforme militare o arestează în casa lui Christian pe Marianne. Spre deosebire de răsculații care jefuiesc și omoară la întâmplare, militarii își introduc prizonierii într-un regim concentraționar unde tortura și umilirea sunt adminsitrate metodic și unde aceștia vizează obținerea unor substanțiale răscumpărări. Acțiunile acestei facțiuni se scaldă într-o ambiguitate deconcertantă, militarii par să dea o lovitură de stat, dar acționează în același timp ca o grupare de guerillă, pentru ca ulterior să descoperim că sunt subordonați forurilor superioare ale armatei, armată care intervine și-i lichidează fără ezitare după ce și-au îndeplinit rolul. Este dificil să deduci jocurile complicate de putere, însă cinismul militarilor este remarcabil, plăcerea de a tortura și de a ucide excede orice interes punctual. Insurecția armată a juntei militare în paralel cu revoluția spontană din suburbii seamănă cu o uriașă colectă printre oamenii bogați prin care cadrele superioare ale armatei își rotunjesc veniturile. La final, ca urmare a uciderii cu sânge rece a Mariannei, în ciuda faptului că recompensa solicitată a fost plătită, asistăm la execuția într-un cadru festiv a unor țapi ispășitori printre care și menajera familiei. Michel Franco a reușit să confere acestui tablou al dezlănțuirii ucigașe ceva fascinant care vine din scenele de tortură gratuite, din tablourile nocturne, dintr-un soi de absurdism acompaniat în cadrul huntei militare de un cinism calculat. În orice caz, așa cum ni-l prezintă regizorul, avem de-a face cu un stat eșuat, clientelar, cu o guvernare incapabilă să ofere protecție cetățenilor ei, indiferent de categorie, cu o stare de anomie, cu o posibilă dictatură militară. Se reflectă în acest fillm ceva din societatea mexicană? Avem de-a face cu o parabolă politică a unui stat eșuat, a instalării unei dictaturi, premise oferite de societatea mexicană actuală? Sau pur și simplu, regizorul construiește un scenariu posibil la confiniile cu distopia?
Ceea ce suspendă regizorul este acel plasament ideologic la stânga sau la dreapta, justificând într-un fel sau altul violența prin lupta de clasă sau intervenția etatică în vederea stabilirii echilibrului. În fapt, dincolo de inechitățile sociale amendabile, avem aceeași cruzime, aceeași înclinație spre violență, aceeași cupiditate, același marasm al unei societăți într-o fază accentuată de descompunere morală și politică. Totul extrem de condimentat à la mexicaine!