În 1933, Margareta Miller-Verghi și Ecaterina Săndulescu au publicat un volum de aproape cinci sute de pagini intitulat Evoluția scrisului feminin în România, căruia E.Lovinescu i-a făcut o prefață, deși el nu crede într-o caracteristică anume a literaturii scrise de femei: „arta nu cunoaște sex, vârstă, regiune și chiar, în analiză, naționalitate“. Cartea pe care o prefațează are însă o motivație mai degrabă sociologică pentru că „intenția autoarelor a fost să ne dea icoana cinetică, adică prinsă în evoluția ei, a întregii activități a femeii române în domeniul mai larg al scrisului, fără condiția exclusivă a artei pure“. Ar fi fost deci vorba de femei care au scris – în știință de pildă, sau în publicistică – așa cum de altfel s-a și întâmplat, în folcloristică (Elena Niculiță Voronca sau Elena Sevastos, editoarea revistei de folclor „Rândunica“), dar și multe autoare de literatură. Fără justificare, cred, volumul admite și scriitoare care au scris în alte limbi, în franceză în număr covârșitor (Ana Brâncoveanu, contesă de Noailles, prietenă cu Proust) sau Dora d’Istria, pseudonim sub care (nu) se ascunde Elena Ghica, fiica banului Mihail Ghica, autoare de limbă franceză, greacă și italiană. Cartea include și autoare care nu sunt românce prin naștere, cum este regina Elisabeta (sub pseudonimul Carmen Sylva) sau regina Maria, fiica ducelui de Edinburgh, căsătorită cu viitorul rege Ferdinand, dar și românce care n-au scris decât franțuzește, Martha Bibescu și Elena Văcărescu, nepoata marelui poet Ienăchiță Văcărescu (cu excepția unei „drame țărănești“ scrisă românește în 1905, fără mare ecou) sau nemțește, în cazul scriitoarei Bucura Dumbravă (pseudonimul lui Fani Seculici) și alte scriitoare care s-au ilustrat în epocă prin opera sau prin simpla lor existență: Sofia Nădejde prin romanul Patimi, poeta Veronica Micle, cunoscută datorită relației cu Eminescu etc. Chiar studiile documentare asupra lui Eminescu fac un loc larg pentru figura Veronicăi, care intră astfel, și ea, între personajele literare din mitologia vieții și a iubirilor poetului: Un capitol eminescian de istorie literară, de G.G.Ursu, în 1964, Dialog epistolar M. Eminescu-Veronica Micle, de Mihai Rusu, în 2007, Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit, ed.Christina Zarifopol-Illias, în 2000 și altele.
În prima ediție a Istoriei sale, G.Călinescu acordă o atenție deosebită literaturii scrise de femei, sau mai degrabă problemei psihologice și etice a literaturii scrisă de femei: o analizează – între altele – în capitolul dedicat Hortensiei Papadat-Bengescu. Citez după prima ediție, din 1940, p.653: „Femeia e o ființă sociabilă și etică… O femeie trăiește în societate ea însăși fiind producătoare de indivizi. De aceea literatura feminină are două aspecte ce se pot reduce ușor la unitate: sunt femei de tipul moral, care cântă iubirea de copii, virtuțile casnice și civice și dragostea ca o instituție, mai rar însă patria, aceasta fiind o idealitate, uneori primejdioasă pentru viața copiilor, contra sentimentului egoist de mamă; sunt în sfârșit femei de tipul curat fiziologic, cum era contesa de Noailles, care cântă fără acoperământ dorința de împreunare, aspirația de a fi iubită de bărbat și bucuria de a trăi trupește.“ În 1982, când reeditează Istoria sa cu intervenții substanțiale, Călinescu precede textul anterior cu câteva considerații care tind să reducă ceva din entuziasmul cu care tratase subiectul. În primul rând se introduce o observație nouă cu caracter general, observând că opinia critică despre Hortensia Papadat-Bengescu este împărțită în modul cel mai contrastant: „pentru cei care se lasă înrâuriți fără examen adânc de o atitudine, Hortensia Papadat-Bengescu este o mare romancieră, este creatoarea romanului orășenesc român, este o analistă profundă a sufletului inaparent. Pentru alții însă… mai toți cititorii… Hortensia Papadat-Bengescu este o autoare de volume cu neputință de citit“. Mai departe, el pare să caute explicația interesului și deci a valorii tocmai într-o anumită versatilitate, într-o largă capacitate de a schimba registrul: „Examinând fără prejudecăți literatura scriitoarei și făcând uz de cea mai largă înțelegere estetică… opera Hortensiei Papadat-Bengescu e compusă din mari promisiuni și din înfrângeri și stabilirea valorii ei trebuie făcută ținând seama de însemnătatea estetică a acestei inegalități“ (p.737).
Prima inegalitate însemnată pe care o revelă acum criticul este extrasă din examinarea întregii sale opere – păcat aproape inevitabil în aceste condiții – și concluzia este nemiloasă: „autoarea e mai mult o amatoare, fără o conștiință estetică liberă, probabil, judecând după toată opera, fără nici o noțiune de artă, căreia îi vine să scrie și care pune pe hârtie tot ce-i trece prin cap și mai ales prin simțuri“. Intervine și o rezervă (“însă capul acestei femei este inteligent iar simțurile îi sunt rafinate“), dar câștigul obținut este modest și pare mai degrabă să susțină verdictul: „încât în maldărul de fraze, un cuvânt e foarte adesea remarcabil“. În fine, concluzia vine globală, într-un câmp mai degrabă vag: „Ca documente ale sufletului feminin, analizat fără prefăcătorie, primele volume sunt foarte interesante. Apare netedă oricărui cercetător de literatură feminină… lipsa de idealitate a femeii“.
Toată această dezvoltare pe care am rezumat-o aici tinde, în a doua ediție a Istoriei lui Călinescu, către o circumscriere a feminității și o explicație a comportamentului existențial al femeii, căreia îi oferă legitimitate: literatura Hortensiei Papadat-Bengescu, „chiar aceea din urmă, pretinsă obiectivă, e o literatură fundamental feminină, fără nici o scăpare din cercul închis al condiției sexuale, lipsită întâi de toate de interes pentru ideile generale, pentru finalitățile universului, pentru simboluri și pentru problema morții cosmice. Și din nou o concluzie definitivă ca o ghilotină: „Viața simțurilor, a căminului și a societății , cu încrederea implicită în aceste valori, sunt singurele aspecte cultivate“ (p.738).
Istoria feminismului și a femeilor în literatură începe însă mai demult. Prima autoare pomenită în cartea Margaretei Miller-Verghi este Elena Hartulari, al cărei nume înainte de căsă torie era Plitos. Era vorba deci de cineva cu ascendențe grecești, probabil foarte apropiate. Ea pare să fie, după informațiile Margaretei Miller-Verghi, prima femeie care a lăsat scris un text cu valențe literare: scris în 1863, el se intitulează Istoria vieții mele și așază povestea nefericirii sale pe un fundal foarte interesant despre viața cotidiană de familie, dar și la curtea domnului Mihail Sturdza. Povestea, care include multe informații despre comerțul cu cherestea pe care își ridicase averea soțul său, se intitulează Povestea vieții mele de la anul 1810 și se desfășoară într-un prezent etern: „în anul 1832 vine domnitorul Mihail Sturdza la Fălticeni… el își face idee că s-ar putea… se întoarce iarăși la Borca“ sau „mergând bărbatul meu iarăși la Galați, să împrumută“ sau „Atunci îi zice bărbatu-meu“, sau „după ce intră bărbatu-meu la pașa, face o temené, merge până în mijlocul casei, face altă temené“ etc.
O scriitoare cunoscută în epocă și, probabil, pri ma scriitoare de la noi care se consacră litera tu rii pentru copii (Anicuța, istorioară pentru copii, 1905, Corbul cu pene de aur, 1907), sau conferințelor cu acest subiect (Despre copiii orfani, ianuarie 1893) este Smara, numele cu care semna longeviva Smaranda Gheorghiu (1857-1944, poreclită și „maica Smara“, datorită multelor sale acțiuni caritabile). Ea este și autoare de teatru (poema dramatică Mirza, 1904, comedia Mironosița, din 1912), dar și nuvele (Mozaicuri, 1897 ) și chiar versuri: Nebunie și uitare, („versuri de Smara“, f.a., anterior 1912), toate fără vreo importanță literară. Este și o autoare care circulă prin obișnuitele „calendare“ ale vremii unde, după partea calendaristică și astronomică, se publicau texte de „lectură“: într-un calendar din 1908 i se publică Patria și patriotismul. Cele mai multe succese însă îi veneau, se pare, de la conferințele al căror text îl publica ulterior: Patru conferințe ținute la Ateneul român de Smara, București, 1896, Schițe din Târgoviște de Smara („Fiică a Târgoviștei, eu de multe ori am plâns…“), 1898; Schițe și amintiri din Italia, „conferință ținută la Ateneul din București în seara de 18 martie, la Târgoviște în ziua de 25 martie și la Râmnicu-Sărat în ziua de 7 mai“ ș.a.m.d. Este evident că un mijloc important pentru comunicări culturale în epocă și până târziu, după al Doilea Război Mondial, în București desigur, dar și în alte orașe mai mari, îl ofereau conferințele publice: pentru acest scop se ridicaseră sau se improvizaseră așa-numitele atenee în orice capitală de județ, dar nu numai.