Aniversare

Un secol și jumătate înseamnă enorm raportat la durata obișnuită a vieții omenești. Numai că între durata obiectivă și cea pe care am putea-o numi „psihologică” nu-i aproape niciodată concordanță perfectă.

Cei 150 de ani de la nașterea lui Garabet Ibrăileanu ar trebui să-l cufunde pe criticul de la „Viața Românească” într-un trecut aproape legendar. Colegii săi de ramură cu care s-a confruntat în timpul vieții (de la Ralea și Vianu la Călinescu și Cioculescu) erau cu mult mai tineri; până și de Lovinescu, veșnicul adversar, îl separa un deceniu – ceea ce, în ordine intelectuală înseamnă foarte mult. Dacă la asta mai adăugăm și faptul că primii ani de activitate ai lui Ibrăileanu s-au desfășurat sub semnul unui soi de marxism limitat, am ajunge la concluzia că personajul se află la ora actuală adâncit într-o istorie străveche.

În realitate, lucrurile nu stau așa. Ibrăileanu e mai prezent în conștiința noastră culturală decât lasă să se înțeleagă cei 150 de ani scurși de la nașterea sa. Nu numai pentru că revista întemeiată de el, centenară la rândul ei, continuă să fie una dintre cele mai vii publicații românești, ci și pentru că au existat de fapt mai mulți Ibrăileanu. Când ne gândim acum la patronul „Vieții Românești”, avem în minte pe intelectualul din anii 1920-1930, cel de după reapariția revistei ieșene, când lecturile din Proust și din literatura franceză contemporană, combinate cu atracția pentru stilistica literară, făcuseră din Ibrăileanu alt om decât socialistul din tinerețe, prietenul lui Gherea și Stere.

Pentru neașteptata posteritate Ibrăileanu mă simt dator să adaug un argument, de data aceasta cu titlu personal. Student și tânăr asistent fiind, am cunoscut două profesoare ce fuseseră studente la Facultatea de Litere din Iași; de cîte ori vorbeau despre fostul lor profesor, ele îl numeau „domnul Ibrăileanu”, ca și când ar fi fost vorba de o cunoștință comună și prezentă. Mirat de consecvența unui astfel de apelativ, le-am cerut o explicație; în realitate, Ibrăileanu rămăsese pentru ele mai prezent decât alți profesori de la Iași cu care avuseseră a face (precum A. Philippide, Mihai Ralea, Iorgu Iordan etc.).

Astăzi, după ce totul a devenit de multă vreme istorie, formula „domnul Ibrăileanu” comportă nuanțări suplimentare. Mai mult decât simplu profesor, Ibrăileanu fusese un fel de prieten mai mare, cu care puteai discuta în contradictoriu. Iar respectul implicit față de „domn” îl depășea pe cel obligatoriu față de profesor.

Se formase în jurul lui Ibrăileanu un cerc larg, alcătuit din studenți, profesori, scriitori și jurnaliști, legați intelectual între ei, aproximativ așa cum fusese pe vremuri cercul din jurul lui Maiorescu și al Junimii.

Formulele de adresare și de politețe au comportat dintotdeauna o dimensiune politică, deși rareori vizibilă. În limba noastră, cuvântul domn, termen străvechi și aulic, din latinescul dominus, denumind concomitent instanța divină supremă și pe voievodul care conducea țara, a fost încărcat mereu de o solemnitate inerentă. Nu e de mirare că, împins de propria-i nebunie, dar și de un instinct politic mai profund, Tovarășul a vrut să elimine, pur și simplu, din limbă cuvântul domn, și să-l înlocuiască cu tovarăș. Eșecul tentativei sale ne arată că în lupta dintre politică (prin definiție tranzitorie) și etimologie (prin definiție durabilă) învinge mereu etimologia.