Am scos deunăzi de pe un raft din bibliotecă, așa cum am făcut și în alte rânduri, cartea lui Jean-François Revel Sfârșit al secolului umbrelor (Fayard, 1999). Masivul volum reunește „cronici politice și literare“ apărute în săptămânalul „Le Point“ între 1983 și 1999. Revel devenise editorialist la „Le Point“ după ce colaborase la alte săptămânale, impunându-se ca un comentator lucid și pătrun zător al actualității politice (și nu doar politice), fiind socotit (datorită și formației sale filozofice) urmașul lui Raymond Aron. De fiecare dată când recitesc texte din acest volum mă frapează justețea diagnosticelor, pertinența judecăților, subtilitatea analizelor, ca să nu mai vorbim de tăietura impeca bilă a frazei și, adeseori, de ironia mușcătoare. Revel însuși, în prefața volumului, se întreabă dacă aceste cronici, peste ani, își păstrează interesul. Pentru un editorialist, scrie el, confruntarea textelor cu desfășurarea ulterioară a evenimentelor este o probă de foc. Deși, de regulă, nu se înșală nici în aprecierile, nici în previziunile sale, Revel notează totuși că filozofia istoriei derivată din Hegel și din Marx ne-a obișnuit cu ideea că istoria curge într-un singur sens. Or, în realitate, în fiecare moment, se deschid mai multe posibilități, mai multe opțiuni (la fel, adaug eu, ca bi furcațiile narațiunii la Diderot, la Queneau sau la Cortázar). Și Revel îl citează pe Bergson care scria că „viitorul umanității este nedeterminat, deoarece depinde de noi înșine“. În con secință, rolul edito rialistului este să iden tifice și să examineze diferitele evoluții posi bile ale evenimente lor și, mai ales, să-i aver tizeze pe contem porani asupra pericolelor care îi pândesc dacă aleg o anume cale.
În primăvara lui 1983 Revel înregistra pierderea de viteză a partidelor comuniste din Europa occidentală și se arăta exasperat de faptul că socialiștii francezi se cramponau de o serie de clișee marxiste, spre deosebire de socialiștii italieni sau spanioli; regăsea aceste clișee (naționalizarea băncilor, exproprierea pământurilor pe care proprietarii nu le cultivă ei înșiși, impozitul pe avere etc.) în… programul economic al lui Mussolini. Un an mai târziu, îl cita cu voluptate pe Ludwig von Mises care semnalase că opt din cele zece măsuri preconizate de Marx în Manifestul partidului comunist au fost puse în practică de către Hitler cu o eficiență care l-ar fi încântat pe autorul Manifestului. Totalitarismele, mai spune el, sunt cu atât mai periculoase cu cât adoptă masca progresismului. Revel a urmărit atent ce se întâmpla în Uniunea Sovietică a cărei economie era atât de dezorganizată încât omul obișnuit nu putea supraviețui fără piața neagră, fără să fure de la locul de muncă, fără să tragă chiulul de la serviciu pentru ca să aibă timp să stea la cozi etc. De aici, scepticismul lui în ce privește perestroika lui Gorbaciov și, implicit, capacitatea sistemului comunist de a se reforma. Singura șansă a țărilor comuniste era o liberalizare reală și în profunzime a economiei. Iată o previziune interesantă din mai 1987: dacă China ar fi capitalistă atunci până în 2025 dinamica dezvoltării ei ar fi impresionantă. Cât privește evoluția ei politică orice pronostic era riscant, chiar dacă Revel credea cu fermitate că, mai devreme sau mai târziu, dictaturile din țările comuniste se vor prăbuși.
Adversar intratabil al locurilor comune, Revel respinge, de exemplu, ideea că lumea a treia a rămas foarte săracă și că decalajul față de țările bogate s-a accentuat. Dimpotrivă, în Asia și în America de Sud o serie de state au decolat din punct de vedere economic, iar dacă în Africa (și în alte locuri, de altfel) sărăcia persistă este foarte adesea din cauza corupției și a adoptării unor modele economice falimentare. Imigrația ? O problemă reală, gravă, care nu trebuie tratată cu ipocrizie. Consecințele imigrației necontrolate se cunosc: suprapopularea cartierelor de la periferia orașelor, agravarea șomajului, delincvență, iletrism, fragmentare etnică. Devastator, prin ironie și prin precizia necruțătoare a formulărilor, este scurtul text (cu titlul: Marchais à sa place) publicat în noiembrie 1997 la moartea lui Georges Marchais: liderul Partidului Comunist Francez apare ca un ins limi tat, brutal, vanitos, depășit de eveni men te, mito man, tiran față de membrii par tidului său, dar făcând sluj la Kremlin. Mar chais are totuși un mare merit, con chide Revel: a făcut ca par tidul comunist să piardă jumătate din electorat. Excep țional este și comen tariul (din aprilie 1990) la un articol al lui Eugène Ionesco în care autorul Rinocerilor constata că, la primirea de la Ministerul Culturii a lui Vaclav Havel, „erau acolo toți în păr, foști staliniști, foști comuniști, foști maoiști, foști și actuali castriști“. Iată deci, observă Revel, că cei care și-au consacrat viața justificând sau scuzând comunismul nu mai prididesc acum să se bucure că acesta s-a prăbușit. Și, amintind faimoasa afirmație a lui Sartre: „orice anticomunist este un câine“, editorialistul adaugă: „sunt câini care latră când adversarul periculos este în picioare și puternic, sunt alți câini care se apucă de lătrat când adversarul este la pământ“.
E o extraordinară varietate în textele din acest volum, Revel se dovedea disponibil să scrie și despre Cioran și despre Saddam Hussein, despre Castro și despre Islam, despre Bukovski și despre Nietzsche, despre Gorbaciov și despre Disneyland etc.,etc. Recitind paginile despre invazia galopantă a marxismului în universități, despre cartea lui Allan Bloom Criza spiritului american sau despre rasism și antirasism, mă gândesc ce „materie“ consistentă ar fi avut acum la dispoziție. Când a murit, în urmă cu 15 ani (în 30 aprilie), nu bănuia, cred, ce dimensiuni va lua ofensiva corectitudinii politice și nici că antirasismul se va transforma într-un fel de rasism la fel de detestabil. Luciditatea și verticalitatea lui Revel ne-ar fi fost, astăzi, de ajutor.