În viziunea lui Frank Gehry, o transformare neobișnuită a Muzeului de Artă din Philadelphia

La 92 de ani, celebrul arhitect american Frank Gehry continuă să rămână extrem de activ. Anul trecut a fost inaugurat la Washington – după multe controverse – noul monument pe care l-a conceput în memoria lui Dwight Eisenhower, un exemplu al modului în care convenții înrădăcinate de reprezentare pot fi adaptate și ocolite. Alte proiecte majore aflate în lucru sunt un avanpost al Muzeului Guggenheim în Abu Dhabi și un plan mamut de revitalizare a unei întregi zone urbane din centrul Los Angeles-ului (Bunker Hill) ce-și propune să înconjoare Walt Disney Concert Hall (2007) și o preconizată nouă clădire a Conservatorului de muzică Coburn cu o serie de impozante structuri rezidențiale.

Profund originale, precedentele sale capodopere „sculpturale“ – de la volutele metalice ale acoperișului Muzeului Guggenheim din Bilbao la „velele“ de sticlă de la Fundația Vuitton din Paris – sunt marcate de dinamism și baroc, de un efort explicit de a evita linia dreaptă și simetria… Cu atât mai mare este surpriza celei mai recente realizări a arhitectului, inaugurate acum doar câteva săptămâni. La 15 ani după ce Muzeul de Artă din Philadelphia, una dintre instituțiile culturale de frunte ale Americii, l-a angajat pe Gehry pentru a sugera un plan de renovare a impunătoarei sale clădiri în stil neoclasic, rezultatele unei prime faze a lucrărilor au fost în fine dezvăluite publicului. Inaugurată în 1928, clădirea, atribuită arhitecților Howell Lewis Shay și Julian Abele din firma Horace Trumbauer, se află pe o colină stâncoasă – numită Fairmount – ce domină centrul Philadelphiei. „Proiectul nucleu“ („Core Project“) propus de Gehry a lăsat practic neschimbat exteriorul clădirii și galeriile existente. Modificările făcute de arhitectul californian pot fi caracterizate drept minimaliste, mai degrabă asociabile cu proiecte de tipul celor propuse de Anne Lacaton și Jean-Philippe Vassal – cei mai recenți laureați ai Premiului Pritzker (echivalentul Premiului Nobel pentru Arhitectură) – decât cu structurile flamboaiante cu care ne-a obișnuit Frank Gehry în decursul anilor. (Gehry a primit Pritzker-ul în 1989). Referindu-se la planurile arhitecților firmei Trumbauer, el însuși declara: „Am încercat să păstrez valorile proiectului inițial. Am încercat să respect ceea ce ar fi făcut ei dacă ar fi fost în viață“.

Inițial, accesul în muzeu se făcea dinspre est, la capătul unei scări monumentale aflate în prelungirea șoselei ce poartă numele lui Benjamin Franklin. De mulți ani însă, accesul principal este cel vestic, din vârful colinei. Aici, Gehry a schimbat radical structura holului de la intrare. Numit acum Lenfest Hall, el a devenit mult mai luminos, Gehry renunțând la casele de bilete moderniste amplasate aici în 1989 de Robert Venturi și Denise Scott Brown, faimosul cuplu local de arhitecți, implicat într-o altă încercare de transformare a muzeului la sfârșitul secolului al XX-lea. Peretele estic al holului și un auditorium au fost dărâmate, făcând loc unui nou hol central, cu pereții îmbrăcați în același gen de piatră calcaroasă cu tonuri de miere, extrasă dintr-o carieră din Minnesota, pe care arhitecții muzeului au folosit-o în 1928. Purtând numele unui donator, Williams Forum, este un spațiu care va putea fi folosit pentru instalații de mari dimensiuni dar și, în perioada post-pandemică, pentru spectacole și întruniri publice, într-o manieră similară parterului Muzeului Guggenheim din New York, creația lui Frank Lloyd Wright din 1959. Într-o unică concesie făcută stilului „baroc“ ce i-a caracterizat multe dintre realizările de până acum, Gehry amplasează aici o scară cu două rânduri de trepte curbate, separate de o platformă, ce te trimit imediat cu gândul la unul dintre fantasmagoricele „Carcere d’Invenzione“, desenate de Giovanni Battista Piranesi în secolul al XVIII-lea… „Ar fi o adevărată provocare să faci ceva practic ascuns, care ar putea deveni spectaculos“, comenta artistul într-un interviu pentru „New York Times“, în 2006, când a început să lucreze la planurile pentru muzeu. De îndată ce cobori treptele, de o parte și de alta a nou deschisului atrium, se află un coridor de circa 200 de metri – întreaga lungime a clădirii – care n-a fost folosit vreme de cincizeci de ani. Conform planului lui Gehry, coridorul a fost restaurat și redeschis – împreună cu o intrare de pe latura nordică a instituției și ea multă vreme blocată – reușindu-se astfel o îmbunătățire semnificativă a fluxului de circulație. „Decis să onoreze limbajul și materialele arhitecturale originale ale clădirii“, Gehry a lăsat neschimbat nu numai tavanul boltit al coridorului, ci a restaurat și decorația sa primară cu plăci de teracotă lucioasă, foarte populare în America încă de când au fost patentate de arhitectul și constructorul spaniol Rafael Guastavino la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Muzeul de Artă din Philadelphia nu este doar depozitarul unei serii de capodopere indubitabile ale artei europene semnate de Van Gogh, Monet, Cézanne sau Brâncuși. Este o instituție cât se poate de „vie“ a cărei colecție universală crește necontenit. Nevoia de spații suplimentare este resimțită din ce în ce mai pregnant. În 2007, muzeul a deschis o anexă – Perelman Building – într-o clădire aflată la baza colinei Fairmount, mutând aici exponate din domeniul artelor decorative sau al fotografiei. Proiectul Gehry este și el menit să contribuie la soluționarea problemei lipsei de spațiu. În faze ulterioare, inspirate poate de ceea ce a realizat I. M. Pei la Luvru, noi galerii subpământene vor fi săpate în stâncă, aspectul exterior al muzeului rămânând, în continuare, neschimbat… După construirea Centrului Pompidou și, mai ales, a Muzeului Guggenheim din Bilbao, o sumedenie de noi structuri muzeale au fost concepute ca monumente arhitecturale. Dacă ele favorizau sau nu o punere mai bună în valoare a colecțiilor, o interacțiune sporită între privitor și obiectele expuse era mai puțin important. Este greu de crezut că proiectul lui Frank Gehry pentru Muzeul din Philadelphia va rivaliza în memoria colectivă cu altele din lunga sa carieră. Ca importanță practică însă, s-ar putea să fie o realizare mult mai benefică decât altele.

De la intrarea vestică, vizitatorii pot accesa acum două seturi de galerii, ocupând un nou spațiu expozițional de aproape 2.000 metri pătrați, alocat anterior unor birouri administrative, bibliotecii sau unor magazine care au fost toate reamplasate. Primul ansamblu de săli a fost rezervat artei americane de dinaintea Războiului Civil, colecția permanentă de artă colonială și timpurie americană a Muzeului din Philadelphia fiind printre cele mai bogate și diversificate din întreaga țară. Al doilea este dedicat unor expoziții temporare de artă modernă și contemporană, fiind împărțit acum între două manifestări: „Senga Nengudi: Topologies“ și „New Grit“. Cea din urmă – al cărei titlu poate fi tradus ca „Noua perseverență“ – este o expoziție de grup, incluzând creații în diferite medii – pictură, ceramică, video etc. – propuse de 25 de artiști asociați, mai mult sau mai puțin strâns, cu viața artistică a Philadelphiei și aparținând unor generații diferite. Valoarea estetică a lucrărilor expuse – incluzând exemple de Howardena Pindell (care a avut de curând o mare retrospectivă la New York), Alex Da Corte sau David Hartt – lasă uneori de dorit, cu un număr dintre ele ce n-au, practic, nimic de spus. Pe de altă parte, fie ea plină de confuzii, o expoziție dedicată fenomenului artistic local este un punct de pornire firesc pentru un nou spațiu dedicat artei contemporane din cel mai important muzeu al orașului.

Topologies“ – organizată inițial de Muzeul Lenbachhaus din München – este însă o expoziție mult mai interesantă. Născută în 1943, educată în California dar și în Japonia, trăind mulți ani la New York, înainte de a se muta în Colorado, Senga Nengundi este autoarea unei creații originale, ancorate în post-minimalism dar și în militantismul radical al anilor 1960-1970. Ciclul de lucrări care a făcut-o cunoscută se numește „ Répondez s’il vous plait (R.S.V.P.)“ (1975-1977) și ilustrează interesul artistei pentru combinația dintre sculptură și mișcare. Retrospectiva de la Philadelphia include o serie de sculpturi, concepute din materiale cât se poate de banale precum ciorapi de nailon ( întinși și distorsionați în cele mai ciudate forme cu ajutorul unor sârme și greutăți). Animate de cele mai multe ori de prezența unor dansatori în carne și oase sau a unor imagini video, aceste structuri fragile ne vorbesc despre condiția fizică și psihică a femeii în societatea de azi, cu o remarcabilă sinceritate și lipsă de ostentație.