„Idiotul” în 2020

În curentul actual al demitizării există și tendința nu doar de-a mimimaliza marile opere ale omenirii, ci și de-a le deturna de la sensul lor adevărat și de-a face din ele niște produse pe gustul și pe înțelegerea „omului nou“ de acum.Astfel o cheie favorită de lectură a lui Hamlet este aceea de-a-l prezenta drept homosexual, care are relații amoroase cu bunul lui prieten, Horatio, motiv pentru care nu se poate, logic, căsători cu Ofelia. Tot despre Hamlet se mai spune că e psihopat, fiindcă aude voci și are vedenii, iar la urmă, luând-o definitiv razna, declanșează și măcelul binecunoscut. Dar eu nu-l am în vedere pe acest paradoxal prinț al melancoliei, ci pe un rival al său, apărut în patrimoniul nostru de valori cu vreo trei secole după Hamlet, care e tot prinț, Lev Nikolaevici Mîșkin. Și nu neapărat la persoana lui vreau să mă refer, ci la romanul ca atare, Idiotul, care pentru mulți dintre cititorii lui Dostoievski este socotit cea mai valoroasă creație a maestrului. Știm care e miza cărții, știm care este tensiunea psihologică la care autorul ridică relațiile dintre personaje, dar dincolo de Mîșkin, mai degrabă un observator christic, stupefiat de infernul în care îi e dat să trăiască, decât un personaj ca toate celelalte, este cuplul Rogojin-Nastasia Filipovna. Aici erosul capătă o inflamare cu totul neobișnuită, ceea ce ne face să credem că ar putea fi vorba de un implant al tragediei elene în context creștin. Nu întâmplător Mîșkin, în acest conflict, funcționează precum o privire a Domnului, încărcată de milă, dar în egală măsură și de neputință. Între cei doi nu mai e iubire, ci un război ațâțat de o vocație a nimicirii. Însuși faptul că, în urma înjunghierii, din pieptul femeii nu curge decât foarte puțin sânge, atât cât să intre într-o jumătate de lingură, pune în evidență o interioritate morbidă care nu mai poate fi depășită și-i trimite pe cei doi direct în abisul iadului. Mîșkin, e clar, nu are putere să-i salveze. Și totuși…

Viziunea aceasta terifiantă, dominată de o beznă în care doar picurii aceia de sânge mai lucesc, nu reprezintă tot ce poate fi mai rău. Ideea e aceea că a coborî în iad nu înseamnă neapărat și pierderea speranței. Voi care intrați așadar aici nu trebuie să disperați. Și iadul, până la urmă, la apocatastază finală, va fi mântuit. Aceasta este poziția origenistă, pe care, evident, biserica nu o agreează, dar nu asta contează acum, ci răul care e mai rău decât infernul celor doi. De aceea am și dat un asemenea titlu, romanul Idiotul în 2020 sau 2021.

în baza faptului că acum ne place să mânjim tot, să degradăm, să falsficăm până la înjosire, romanul în speță poate primi la rândul lui o cheie de lectură absolut năucitoare și pentru care nu e exclus ca autorul acestei deviații să primească cei mai înalți lauri. Deci iată cum văd lucrurile sau cum le-ar vedea prezumtivul regizor. Relația dintre Rogojin și Nastasia Filipovna pierde din intensitate și nu mai are vâlvătaia începutului. Rogojin nu mai e bărbatul care-i pune iubitei pe tavă pachetul de o sută de mii de ruble, pe care ea îl aruncă în foc, ci un mascul plictisit, dar lacom de bani. Nici vorbă să-i mai dea femeii ceva, dimpotrivă. El vrea să câștige de pe urma ei. Și cum va câștiga? Simplu, ca proxenet o va scoate la produs seară de seară și nu se va lăsa până când femeia nu va avea numărul de clienți corespunzător pentru a-i rotunji veniturile. O să mi se spună că bat câmpii sau că am o fantezie bolnavă. Poate da, poate nu, în orice caz, virusul contraspiritual care bântuie prin lumea artiștilor, nevoia patologică de-a fi original cu orice preț, toate acestea fac dintr-o asemenea degradare a romanului dostoievskian o afacere pur și simplu rentabilă. „Lumea bună“ va fi, cu siguranță, încântată. Cei plictisiți de cuvinte mari, de declarații de dragoste, de patimi mistuitoare, toți vor aprecia viziunea și-l vor aplauda pe realizator. Aplauzele lor vor face vâlvă și vor atrage alți „aplaudaci“. Vom bate din palme mai ceva decât la congresele partidului. Nastasia Filipovna, femeie de stradă, și Rogojin, „pește“, formează un duet care prin prestația sa va călca în picioare tot ce este mai nobil în cultura noastră. Chiar dacă pentru moment va exista o excitație stimulativă, aceasta e ceva trecător și nu peste multă vreme ne vom vedea în ultimul hal de hidoșenie. Vom arăta exact după cum am vrut să maculăm două personaje de elită ale literaturii universale. Maculate, de la sine înțeles, ele nu vor mai avea sclipirea de geniu care le înnobila. Rogojin nu intră în categoria bărbaților frumoși, „handsome“, nici nu ar fi fost indicat, dar pasiunea sa îl propulsează atât dincolo de bine și de rău, cât și dincolo de frumos și de urât. Nastasia e însă o femeie frumoasă, numai că fatalitatea care o domină o proiectează de asemenea dincolo de frumusețea „clasică“. Oricum, în noua lectură, cei doi nu au cum să scape de siluire și urâțire. Femeia va ajunge o damă boită, bărbatul, un burtos respingător. Farmecul tragic va fi înlocuit de o banalitate sinistră a acestor timpuri părăsite de Dumnezeu. Iar pe Mîșkin nici nu îndrăznesc să mi-l închipui cum ar arăta într-o asemenea cheie regizorală. Un psihopat, un impotent, eventual un „cuckold“? Toate laolaltă. Și el, deci, un degradat, fiindcă așa cer vremurile. Atunci ce să mai învețe bravii noștri tineri? Ce le oferim, asta mănâncă. Această hrană ori îi va intoxica, ori va fi eliminată cu o furie teribilă. Poate avem acum nevoie de un adevărat val al celor numiți odinioară, după război, „the angry young men“…