Barbarii în cetate

Conform lui Giambattista Vico, orice început de civilizație stă sub semnul barbariei. Din acest punct de vedere, ne aflăm, în mod clar, în fața instituirii cu forța a unei noi paradigme istorice. Noi, contemporanii schimbării, o percepem ca pe o violentare a modelului mental în care ne-am născut și din care acceptăm cu greu să ieșim. Ne iluzionăm că ne-am menținut tinerețea spirituală, că mintea noastră e încă suficient de flexibilă pentru a accepta înnoirea. În realitate, suntem deja „oameni vechi“, incapabili să țină pasul cu schimbările uriașe. S-a nimerit să trăim la sfârșitul unui ciclu istoric, dar nu e sigur că vom prinde și debutul celui viitor. Rezumând teoria lui Vico din Scienza nuova, un comentator interbelic descria drumul istoriei ca fiind o deplasare „dinspre sălbăticie înspre corupție, adică moarte“.

Oricât de discutabilă ar fi teoria filozofului iluminist italian, ea poate fi verificată, în linii mari, urmărind parcursul sinuos al primelor forme de organizare socială, petrecute în peșteră, unde omul se refugiase de teama trăsnetelor, a furtunilor și a ploilor. E de stringentă actualitate și observația că în ultima ei fază, premergătoare morții, civilizația e dominată de corupție. Dacă ar fi să iau în considerare acest criteriu, aș spune că suntem serviți din plin: niciun alt fenomen nu preocupă astăzi mai mult planeta decât corupția.

Ea a devenit mai mult decât o infracțiune e un mod de existență. Privind în urmă, constatăm că nu poate fi eradicată decât prin dispariția formei de organizare din care s-a născut. Evident, umanitatea nu va dispărea. Omul va mărșălui în continuare spre ținta misterioasă definită prin cuvântul destin, când revoltat, când împăcat cu sine, fiind purtat — cu sau fără voia lui — spre un nou ciclu existențial. Va suferi agresivitatea barbariilor, va pierde controlul asupra minimelor certitudini pe care le va avea, apoi va muri și va renaște. Omul va fi tot cel vechi, cu păcatele și slăbiciunile lui, însă lumea va fi cu totul nouă. Va trece vreme până când va parcurge drumul de la sălbăticie la corupție (și apoi spre moarte), dar în cele din urmă cercul se va închide și istoria, hăituită de barbari, își va inventa o nouă identitate. 

Asumându-ne ludic teoria lui Vico, nu e greu să vezi în promotorii corectitudinii politice „barbarii“ desemnați de filozoful napolitan pentru a nărui corupta lume contemporană. În scurta perioadă de liberalizare de la sfârșitul anilor 1960, Marin Preda a scris câteva texte în care se arăta preocupat de această chestiune. Chiar dacă soluția lui era falsă (și anume, lumea va putea fi salvată de „spiritul revoluționar“), premisele erau judicioase. Prozatorul pornea de la constatarea că marea primejdie care pândea omenirea era spiritul primar agresiv“, pe care-l definea în următorii termeni: „acea mentalitate sau acea stihie care apare în timpul unor intense frământări sociale și care tinde să conteste valorile spiritului. Să le înlocuiască cu ce? Cu nimic!“

În mod evident, Marin Preda voia să preîntâmpine întoarcerea la practicile a ceea ce tot el numise obsedantul deceniu“. Discuția e de o actualitate arzătoare și azi. În spiritul vremii, chestiunea e scoasă din contextul românesc și plasată în Occident. Nu era ceva neobișnuit. Cunosc prozatori din anii 1970 și 1980 care treceau drept contestatari ai comunismului denunțând cu obidă… fascismul. Evident, argumentele lor nu vizau originea comună a celor două mari dezastre ideologice ale secolului trecut și nici măcar faptul că, în România, comunismul a înglobat și elemente contondente ale extremismului de dreapta. Pur și simplu, erai invitat să „decriptezi“ intențiile romancierului cu pricina altminteri, un darling al regimului aflat la putere. Vorbind, așadar, despre „putreziciunea“ Occidentului, Preda descria situația din România, aflată, din punct de vedere cultural, într-un moment de cumpănă: „Din partea unei culturi occidentale trecute de apogeu, spiritul primar a fost servit de către grosul acelor intelectuali numiți «de stânga» (dar care n-au aderat niciodată la partidul comunist), în fond nihiliști, printr-un tir neîntrerupt împotriva tuturor valorilor zise burgheze, a tuturor noțiunilor care consacrau o viziune despre lumea stabilă și o morală nezdruncinată.

Poziția a fost denumită întâi cu un înțeles existențialist «angajare», și în numele ei chemat la judecată Flaubert, care a fost făcut responsabil de represiunea Comunei din Paris fiindcă n-a luat atitudine în timpul acelor evenimente. Astăzi, poziția se numește mai simplu și mai modest «contestare»“. Preda i-a identificat cu precizie pe barbari: e vorba de intelectualii de stânga. El comite, totodată, o fraudă atunci când susține că n-au aderat niciodată la partidul comunist. Dimpotrivă, puțini din ei au scăpat, după al Doilea Război Mondial, de cântecele de sirenă ale bolșevismului. Majoritatea au fost agenți ai ideologiei sovietice, iar unii, precum grupul spionilor englezi, s-au dedat la acte de trădare de țară. E adevărat, mari spirite precum Camus și Raymond Aron s-au trezit repede din iluzie și denunțarea extremismului de stânga a devenit, până la final, parte din opera lor de creație. 

Recitind textul lui Preda, observăm că atacurile stângii împotriva valorilor spiritului, cum le numește scriitorul, au vechime, nefiind o invenție a postmodernității. Postmodernismul e doar forma ideologică pe care acestea au început să o ia la un moment dat, prin anii 1960-1970. Nu se va scrie niciodată suficient despre „contestațiile“ de tip „hippy“, despre anarhismul studențesc din Sorbona anului 1968 și despre influența lor durabilă (vezi atacurile sălbatice din ziua de azi împotriva statuilor și a cărților neconforme cu dogma PC). Sub forma progresismului, supa râncedă e reîncălzită și vândută pe post de trufanda.

Încă în 1969-1970, lucrurile erau, așadar, destul de clare. Referindu-se la așa-numita „contestare“, Preda selectează un exemplu grăitor: Gesturile care o ilustrează nu sunt însă mai puțin spectaculoase decât chemarea în judecată a lui Flaubert (care, în treacăt fie spus, a mai apărut o dată în fața unei instanțe, de astă dată una adevărată, ca să dea socoteală de concepția sa morală în crearea Doamnei Bovary). Același Jean-Paul Sartre, căruia îi place să se creadă «revoluționar», ridică în slăvi într-o enormă prefață care ajunge la proporțiile unui întreg volum de aproape cinci sute de pagini un scriitor foarte cunoscut acum în Franța, Jean Genet, numindu-l fără glumă sfânt și martir. În ce constă martirajul acestui talentat scriitor? În hoție, care îl duce la închisoare, la care aspiră ca la un rai fiindcă numai acolo găsești exemplarele cele mai «splendide», mai «sfinte» de criminali pe care îi poți iubi și admira“.

Marin Preda ridică și chestiunea autenticității credinței lui Sartre și a comilitonilor săi. Credeau ei cu adevărat în aberațiile pe care le susțineau? Cât era teribilism și câtă ticăloșie în spiritul lor revanșard? Unde se oprea sinceritatea și unde începea manipularea? Cât era nebunie și cât ticăloșie? Cât convingere autentică și câtă corupție? Nu vom afla niciodată. Între așa-zisul „umanism“ sartrian și bolșevismul radical din preajma lui 1968 nu există, de fapt, o ruptură cum sugerează Marin Preda —, ci un negoț neîncetat pe bază de resentiment.

Astăzi, Sartre mai e citat doar de către smintiții întru comunism din Occident și de către nostalgicii bolșevismului din fostele membre ale lagărului socialist“. Monstrul surprins de perechea sa perfectă, Simone de Beauvoir, în ipostaze ale degradării fizice și morale dincolo de orice închipuire, mersese prea departe cu violența de limbaj și cu fanatismul. În schimb, continuatorii săi direcți (Foucault, Derrida și ceilalți) fac ravagii în campusurile americane prin tehnici ale manipulării ideologice în aparență mai subtile, dar în esență mai feroce. Reciclând în idiom postmodernist limbajul ciomagului și al cătușei, ei au pus la îndemâna unor funcționari universitari mediocri sceptrul terorii și al vizionarismului contondent.

Ce pun, așadar, în locul lumii corupte de azi komisarii corectitudinii politice? Un ideal care nici măcar nu e nou. Vorbind despre Genet, Marin Preda îl descria cu suficientă acuratețe încât să înspăimânte: „Chipurile, această lume a pegrei celei mai abjecte, cu care se confundă ca într-o beție, fără posibilitate de iluzionare din partea cititorului că ar fi vorba de o parabolă, liricul ei creator, și față de care imprecația și viziunea tragică a lui Céline par de un inocent și roz sentimentalism, ar fi, după domnul Sartre, o contestareContestare a cui? A lumii burgheze, firește, a cui altcuiva?“ După cincizeci de ani de rotiri în cercuri, barbarii nu se mai află sub zidurile cetății. Ei au dărâmat deja porțile și s-au instalat la butoanele de comandă.