Scrisorile fondatoare proprii unei limbi sau unei culturi rămân fructul hazardului. Dacă – într-o anumită țară – cel mai vechi document redactat în limba locului s-a întâmplat să fie o scrisoare particulară, un raport oficial sau o pagină din jurnalul unui personaj, asta doar întâmplarea decide. Scrisoarea boierului Neacșu din Câmpulung din 1521 materializează hazardul pur, dar un hazard încărcat de semnificații neașteptate.
Împlinirea a jumătate de mileniu de existență a scrisorii ne face să o examinăm cu alți ochi: ea ne spune astăzi infinit mai mult decât spunea la 1521. Ceea ce bravul boier din Câmpulung n-avea cum să știe e că zvonurile despre armata și flota turcească urcând pe Dunăre erau (vai!) cât se poate de exacte; că asediul și apoi căderea Belgradului aveau să se petreacă peste doar câteva luni de zile, deschizând turcilor drum spre Europa Centrală; și mai ales că domnitorul însuși al țării, Neagoe Basarab, își trăia ultimele zile. Prin urmare, doar viitoare nenorociri!
Dar cea mai mare urma să aibă loc peste încă cinci ani: turcii vor înfrânge la Mohács armata maghiară, regele Ungariei va pieri fugind, imediat după bătălie, iar țara lui va deveni pașalâc turcesc. Pentru multe decenii, Transilvania se va transforma în teatru de lupte fratricide, de război civil.
Chiar dacă ar fi ținut seama de avertismentele lui Neacșu, primarul Hans Benckner al Brașovului nu putea face mare lucru: istoria, deja în marș, urma să se abată cu furie și asupra Transilvaniei.
Acest prim document în românește prevestea nenorociri. Atmosfera ce se degajă din text e una întunecată, iar destinatarul ar fi trebuit să se înfricoșeze.
Scrisorile care au marcat date fondatoare posedau în genere un spirit pozitiv și un ton sărbătoresc: anunțau un început, o renaștere. Cum să nu-ți vină în minte altă scrisoare, datând de cu două decenii mai devreme (1500), prin care secretarul flotei portugheze ce străbătea Atlanticul anunța descoperirea unui teritoriu necunoscut, viitoarea Brazilie.
Celebra scrisoare-raport semnată de Pero Vaz de Caminha și adresată regelui său, Dom Manuel I, era o descriere entuziastă a frumuseții și bogăției noii țări. Se schița promisiunea unui viitor paradis terestru, localizabil în Emisfera Sudică a planetei.
Să observăm că destinul însuși vorbește câteodată prin scrisorile fondatoare. Teritoriul imens pe care europenii l-au numit apoi Brazilia s-a populat și s-a îmbogățit continuu de la 1500 încoace ajungând astăzi una dintre primele zece țări ale lumii ca forță economică. Țările Române, în schimb, încă relativ independente la 1521, vor cădea treptat sub turci, fiind de câteva ori pe punctul de a-și pierde independența. Abia în secolul XX am avut și noi o Românie mare, o țară și un popor între granițele lui naturale. Scrisoarea lui Neacșu consemna deja o criză gravă și lansa presimțiri sumbre.
O ultimă întrebare surprinzătoare se ridică în legătură cu documentul de acum 500 de ani: de ce e scris pe românește? De ce boierul Neacșu s-a adresat prietenului său neamț, Herr Johannes Benckner, în limba română? Era, fără îndoială, o limbă cunoscută de primar, dar rațiunea principală pare să fi fost alta: e un răvaș confidențial și comunică știri ce trebuiau să rămână secrete („… și aceaste cuvinte să ții Domnieata la tine“). Anturajul german al primarului era mai bine să nu afle nimic.
Și iată cum prima scriere în românește ajunsă până la noi a fost, concomitent, document diplomatic, înștiințare de nenorociri viitoare și avertisment amical. Totul, într-o atmosferă mai degrabă pesimistă.
O fi avut atunci celebra Scrisoare și virtuți premonitorii? A justificat ea, oare, desfășurarea ulterioară a istoriei României, prevestirile din memorabilul document fondator al limbii noastre?
Cred că oricare român înzestrat cu minimă inteligență și cultură ar putea răspunde la întrebare.